11 septembrie 2001. Dupa amiaza, in jurul orei 16:00. Eram in Senat, lucram la ziarul Curentul si cautam "dosuri"- foi A 4 cu proiecte de legi scrise doar pe fata, verso-ul fiind perfect utilizatbil pentru a scrie o stire pe el. Ma invarteam printre cei 10-15 ziaristi care mai ramasesera la Sala Omnia pentru a-si scrie stirea si a o trimite pe fax in redactie. Ma suna tata. "Hei, ai vazut, a intrat un avion in World Trade Center". "In care, asta de la Sofitel"?- il intreb absolut buimaca. "Nu, in ala din New York".
Ma ridic, intru in camaruta cu singurul televizor disponibil pentru ziaristi. Il deschid. Vazandu-ma agitata, o parte dintre colegi au intrat si ei. Tocmai la timp pentru a prinde live pe CNN imaginea incredibila a celui de-al doilea avion care intra in turn, in timp ce primul fumega. Eram deja toti ziaristii in camaruta aia. Zece minute nu s-au mai auzit decat zgomotele succesive ale brichetelor de la care se aprindeau tigari una dupa cealalta. Oameni care traiau cu polemica in sange deodata nu mai aveau nimic de spus. Tacerea a fost sparta de un fel de vuiet comun, care nici nu stiu daca ne-a iesit din laringe sau din piept: primul turn se prabusea. S-au mai aprins niste tigari. Apoi, au inceput telefoanele din redactii.
Pe strada se auzeau deja sirene. Sefii din ziare incepusera redistribuirea pentru a acoperi evenimentul. Eu am vrut sa merg la ambasada SUA. Cladirea era inconjurata de masini de jandarmi, de oameni de la antitero si de la fiecare serviciu si departament de securitate pe care politicienii l-au inventat vreodata in Romania. Pe trotuarul de vizavi, cateva zeci de oameni. O femeie plangea cu hohote. Fiul ei era in New York si nu avea cum sa dea de el. A stat cu noi vreun sfert de ora, plangand continuu. Ei, nu o sa uit niciodata expresia doamnei aceleia in momentul in care cineva a anuntat-o ca a primit un e-mail de la baiatul ei. Inca o data, nici unul dintre ziaristii de acolo nu a mai avut nimic de spus. Nimeni nu i-a mai putut adresa o intrebare, desi femeia era acolo si probabil si-ar fi strigat fericirea pe cate camere de luat vederi am fi vrut noi.
De atunci au trecut, stiti si voi, sase ani. Ziaristii si-au recapatat glasul, controversele despre 9/11 au consumat mult spatiu pe satelit, multe ore de emisie si au facut mult rating. Michael Moore a facut un film celebru, care dincolo de exagerare si de mise-en-scene merita vazut pentru informatiile pe care le contine. Eu nu stiu unde e adevarul, cine l-a impartit si cat a ajuns in presa si la mine in urma impartelii. Dar cand ma gandesc la turnurile alea care se prabuseau peste oameni si cu oameni in ele, pana in ziua de azi, nu prea imi vine sa mai spun nimic. Nu pot decat sa sper ca cineva o sa plateasca pentru asta- indiferent de cetatenia pe care o are.
