Tuesday 24 February 2009

Nedumeriri la punga

1. De ce de cativa ani incoace, majoritatea oamenilor obisnuiti carora le ceri o lamurire ca ziarist (de exemplu martorii unei explozii in care a murit un om) te refuza cu atat de pretentiosul "Nu dau declaratii!", insotit de o privire superioara? Pot sa inteleg ca omul nu vrea sa vorbeasca si respect asta. Pot sa inteleg si ca nu se poate uita la un ziarist decat cu maxim sictir. Dar de ce trebuie sa fie asa de pretiosi? Nu pot sa zica pur si simplu: "nu vreau sa vorbesc" sau ma rog, ceva care sa sune cat de cat firesc? Poate exagerez eu, dar un "nu dau declaratii" spus de un om care nu e persoana publica ma zgarie in urechi...

2. De ce atat de multi taximetristi gasesc de cuviinta sa-si rezolve problemele personale la telefon fix in timpul cursei cu clientul in masina? Chiar nu ma intereseaza unde au de gand sa faca duminica "o bauta", de ce s-au certat cu "Gicu mecanicu'" sau cum o s-o vrajeasca pe "pitzipoanca aia care vinde la Zara". Slava Domnului ca s-a inventat i-pod-ul... (Despre subiectul asta gasiti amanunte nervoase si la Victor)

3. Chiar isi imagineaza cetatenii de la Cora ca fac vreo scofala ecologista daca imi ofera pungi "eco" mai proaste de o mie de ori decat pacatoasele alea care nu-s biodegradabile? Cand inlocuiesti ceva cat de cat decent cu niste tentative de pungi care seamana mai mult cu alea de cadou decat cu o sacosa sanatoasa, poti sa fii sigur ca prefer sa ajung acasa cu mancarea intreaga si ne-revarsata, decat sa ma gandesc la ecologia sufletului...

4. De ce ma ataca propria casa? In aceeasi zi mi-a luat foc mancarea bagata in microunde (OK, poate n-a fost cea mai fericita idee s-o las in caserola de polistiren), iar masina de spalat s-a apucat sa faca spume in timpul, surpriza!, spalatului. Deja ma uit cu maxima prudenta si respect la fierul de calcat si incerc sa-l deranjez cat mai putin...

Friday 20 February 2009

Sindromul fetei violate

Asta e un text pe care l-am scris pentru ziare.com. Il postez si aici, pentru ca as vrea sa stiu si parerea voastra despre subiectul asta, care la inceput m-a revoltat si intristat, iar acum incepe sa ma inspaimante de-a dreptul.

Romania, infectata de sindromul fetei violate

Aceasta cred ca ar fi cea mai buna descriere a reactiei majoritatii persoanelor publice romanesti fata de ce se intampla in Italia. Banuiesc ca stiti- foarte multe dintre victimele violurilor nu depun plangere, pentru ca se invinovatesc pe ele insele pentru nemernicia care s-a intamplat: "poate nu trebuia sa rad asa de tare in discoteca", "poate m-am uitat cam lung la el". Mai mult, chiar daca victima nu se autoculpabilizeaza, de si mai multe ori societatea e cea care-i da cu ipocrizia in cap: "e vina ei, ce cauta pe strada noaptea", "n-ai vazut ce fusta scurta avea?".

Asa si noi: de mai bine de un an si jumatate, de cand politicienii italieni au recitit lectiile extremei dreapta care spun ca invinuirea unui grup etnic minoritar este cea mai buna solutie pentru a-ti masca propria incompetenta, romanii n-au facut decat sa-si puna cenusa in cap. Politicienii au repetat pana la sufocare niste stereotipuri in principiu corecte, dar perfect inutile: "nu toti romanii sunt criminali", "in Italia exista sute de mii de oameni care respecta legile". Unii dintre ei, precum ministrul Justitiei, Catalin Predoiu, au mers la Roma cu umilinta in bagaj, gata sa suporte ironiile chiar si vestimentare ale conducatorilor italieni. Altii, precum Madalin Voicu, au preferat sa ramana in tara si sa se lupte cu xenofobia la televizor, invocand teze la fel de defetiste, de genul „problema e de fapt la noi, pentru ca nu stim sa ne tinem infractorii acasa”.

Tot acest amalgam, in loc sa trezeasca demnitatea nationala, nu a facut decat sa intinda infectia, multi romani simtind nevoia sa trige pe internet sau pe strada ca tiganii sunt alta natie decat ei, chiar daca pe pasaportul tuturor scrie acelasi nume: Romania.

Oricate motive de critica se pot gasi fata de sistemul juridic din Romania, nimeni nu poate contesta cateva lucruri. In nici un alt stat UE dintre cele preferate de emigrantii romani nu s-a intamplat ce se intampla in Italia. Toate celelalte au stiut sa se imunizeze la un nivel rezonabil in fata infractionalitatii. La sfarsitul anilor 90, cand actualul ministru italian Marroni angaja la negru acelasi gen de romani pe care astazi nu stie cum sa-l persecute mai eficient, Germania sau Spania se pregateau de valul din Europa de Est care era previzibil ca va ajunge acolo, cu bune si cu rele. Incapabili sa-si controleze propriii infractori decat cu pretul vietii unor judecatori ucisi de Mafie, italienii s-au trezit, in 2007, ca nu au resurse sa asigure securitatea propriilor cetateni. Dupa cazul Mailat, care a zguduit pe drept cuvant societatea, era prea tarziu pentru politicieni precum Veltroni sau Berlusconi sa le explice alegatorilor cum de s-a ajuns aici. Dupa violul recent al fetei de 14 ani, este si mai tardiv. Si atunci, asa cum scrie in toate cartile de manipulare politica, le trebuia o explicatie mai puternica decat lipsa unei protectii eficiente in fata crimelor individuale. Le trebuia un vinovat colectiv- romanii.

Iar la Bucuresti, majoritatea politicienilor le-a facut jocul: lipsiti de rutina demnitatii, politicienii de pe Dambovita, n-au gasit decat cele mai stravezii tehnici de aparare.

Este dificil sa iti amintesti cum e sa stai drept atunci cand compromisul politic te-a incovoiat in ultimii 20 de ani. De asta, poate, politicienii nostri nu stiu sa ne reprezinte la Roma- sa le spuna in fata demnitarilor de acolo ca discriminarea si xenofobia sunt mai mult decat conduite inacceptabile intr-o democratie- sunt o insulta adusa unei natiuni . Dar cata vreme atatia dintre noi nu fac decat sa se agate de pigmentul alb din propria piele, domnii Veltroni si Marroni au oricum succesul asigurat. Probabil ca nu i-ar vota doar italienii, ci si multi dintre romanii de aici, daca ar putea.

Wednesday 18 February 2009

Overheard in Politics

Copilul unui prieten politician este intrebat ce vrea sa se faca atunci cand o sa se faca mare. "Dumnezeu!", raspunde fara prea multe dubii. Apoi, pustiul de patru ani simte nevoia de o lamurire: "Apropo, lui Dumnezeu cand i se termina mandatul?"

Monday 16 February 2009

Yes We Could!

Episodul pilot din Friends. Ross, Chandler si Joey o roaga pe Phoebe sa-i ajute cu o chestie. Din toata ameteala blonda a preopinentei iese o replica geniala: "Gee, I wish I could, but I don't want to..."
Cam asa si cu blonda asta, cand vine vorba de concursuri. De cand am terminat-o cu olimpiadele si examenele, am facut cale intoarsa de fiecare data cand spre mine se indrepta ceva care semana a intrecere furnizoare de palpitatii inutile. Nici macar ca spectator nu-mi plac competitiile. Sportul meu preferat e patinajul artistic- unde notele si ierarhiile sunt doar un mic fragment din "the big picture" si, dupa patru minute de vraja, putin imi mai pasa al cui triplu axel e mai frumos.
Ca si cum asta nu ar fi fost de ajuns, tocmai s-a incheiat un sezon politic in care o anumita doamna blonda si serioasa n-a avut prea multe sanse in fata unui anumit domn afro-american si zambaret.
Si totusi: "against all odds", yours truly, blonda de prea multe ori acritura si refuzatoare de competitii s-a apucat sa se inscrie la Roblogfest. Daca aveti chef, votati-ma. Nu castigati absolut nimic. Sper sa nu va suparati, totusi, daca zic de pe-acum: Go, Cabral! :)

Monday 9 February 2009

Happy- end cu surubele

Sa ne lamurim: eu sunt fiinta care n-a batut in viata ei un cui. Cat am stat la ai mei n-a fost nevoie, dupa aia n-a fost cazul. Tot eu sunt fiinta care a reusit sa-si spele frigiderul buchisind tutorialul de la Vlad Petreanu. In fiecare saptamana, stiu ca a venit ziua de miercuri abia dupa ce imi bate in usa doamna Margareta- cea care reuseste sa transforme haosul in loc de repaus. Dar doamnelor si domnilor, existenta mea a luat o noua intorsatura: antitalentul in materie de gospodarie s-a rasculat. Si am purces.

Mai intai, la Ikea. Asta dupa ce am ajuns la concluzia ca imi trebuie, da' musai imi trebuie loc in casa special amenajat pentru citit. Metoda "la orizontala" pe canapea avea doua vicii esentiale: imi fugeau ochii la laptop si ma durea coloana vertebrala. La Ikea, taximetrist!- zic sambata seara. M-am frasunit, m-am uitat la canapele, mi-am amintit de coloana si in cele din urma m-am reorientat spre fotolii. Am incercat cat am incercat si m-am hotarat: un sezlong, un taburet sa stea picioarele colinear cu trunchiul si o bliblioteca micuta. Plus paturele, covoras si nu mai stiu ce mizilicuri. A, si un lampadar.

Cum m-a facut mama om si nu camila ( nu, Zuza, nu pun poza aia!) dupa ce am platit, m-am dus sa ma inteleg cu oamenii de la livrari. "Oamenii" erau de fapt o fiinta de sex feminin pe care o interesa mai mult sa ma corecteze de cate ori ii spuneam "doamna", comunicandu-mi ca nu e maritata. Inca nelamurita daca era o aluzie sau o obsesie, mi-am vazut de treaba si am ajutat-o sa-mi introduca adresa in computer. M-a asigurat ca oamenii lor vor ajunge la mine a doua zi la ora 13:00.
Evident, n-a venit nici naiba. Pe la 13:30, i-am sunat eu. Mi-au comunicat lejer ca "stiti, nu mai venim. Si sa stiti ca v-am sunat, dar n-aveati semnal". "N-aveam semnal pe dracu!", le-am replicat cu o furie care i-a facut sa recunoasca instantaneu si ispasit minciuna: "Da, nu v-am sunat. Asta e, venim maine".

Si azi au venit. M-au sunat de jos: "Nu vreti sa coborati dumneavoastra sa ne aratati cum se intra in bloc?" Cum nervii de ieri inca mai vibrau, le-am raspuns scurt si eficient: "Nu! Va rog sa va descurcati!" Pana la urma, au izbandit si mi-au aparut resemnati in prag. Cu trei cutii uriase. In jurul carora m-am invartit in seara asta vreo jumatate de ora. Pana la urma, perfect previzibil pentru un om fara pic de rabdare, le-am desfacut. M-am uitat la surubele, m-am uitat la placi, la gaurile care trebuiau sa uneasca surubelele si placile. Si, doamnelor si domnilor, inca o data am purces. Cu multa sovaiala dar si cu mult tupeu, pe sistemul: ori eu, ori voi. Pana la urma am dat-o la remiza. Am injghebat taburetul si fotoliul, dar nu si biblioteca. La aia trebuie surubelnita si eu n-am, pentru ca nici prin cap nu mi-a dat pana acum ca m-as incumeta vreodata sa o folosesc. Da' maine fac rost! Pana atunci, dau jos treningu' de tamplar si pun hanoracu' de intelectual. Ma duc sa citesc in fotoliul MEU!

Sunday 1 February 2009

Gaza in My Pictures

Cu riscul sa transform blogul in photo-blog, in postul asta nu voi face nici un comentariu. In primul rand, pentru ca nu am dreptul sa judec o lume la care am avut acces direct pentru doar cateva zile. In al doilea rand, pentru ca uneori realitatea nu are nevoie de descrieri, ci doar sa fie vazuta. Ma simt privilegiata ca o pot arata, atat cat am putut si eu sa o descopar.