Tuesday, 19 June 2007

CTP-ul care imi place mie

Cristian Tudor Popescu are in Gandul de azi un text care mie mi-a placut la nebunie. Sa-i zic editorial, nu prea merge. Nici eseu nu prea ar fi. Nu stiu in ce specie sa-l incadrez (desi inclin spre parabola), dar sper sa va placa si voua la fel de mult pe cat mi-a placut mie. Daca zambiti amarui in timp ce-l cititi, s-ar putea sa fi avut eu dreptate cu parabola...

Dacia Felix
de Cristian Tudor POPESCU

-Hai, bre, nea Popescule, să-ţi fac maşina, ţi-o fac ştoc, meserie, nici n-o mai cunoşti.

E destul de colorat, dar n-are trăsături de ţigan. Burta-balon îi ţâşneşte peste şnurul nădragilor stacojii scămoşaţi. Adidaşii sunt două şalupe călăfătuite cu noroi uscat. Poartă în schimb un tricou Nike fără mâneci, nou-nouţ, ultimul răcnet, parcă dat jos de pe Rafael Nadal.

De când i-au căzut prima dată ochii pe mine, m-a luat la pertu.

- Io p-a mea am aranjat-o dă sperie Mercedesu. I-am tras o vopsea metalizată, i-am pus geamuri fumurii şi retrovizoare electrice, cu căldură. Scaunele i le-am îmbrăcat în piele de n-are nici Becali la Maibac.

Nadal nu înţelege când îi spun că pot să merg şi-aşa cu Blanşeta mea. Bate drăgăstos cu palma în aripa stângă.

- Cum să mergi, domne? Păi, ce, cu maşina, mergi? Nu mergi, domne, dovedeşti. Dovedeşti cine eşti. Păi eşti matale om de Dacie berlină, aşa, despuiată?

Întreb timid, uitându-mă la ceas şi rotind în palmă un mâner de rachetă, el ce maşină are.

- Cum ce? Tot Dacie, nea Popescule, bineînţeles. Oamenii cinstiţi din ţara asta are Dacie. Numa’ hoţii umblă cu bemveu, cu opelu, cu gipanu. Noi, ăştia cu Dacie e bine să ne avem ca fraţii. D-aia ţi-o şi fac, ieftin de tot, ai să mă pomeneşti. Îţi pun calculator pă ea, uşili ţi le-nchid pă toate cu telecomanda, băgăm şi abeies, şi gipies, şi servodirecţie.

O clipă am viziunea unei Dacii cosmice, care decolează în trombă, ca Millenium Falcon, din faţa unui poliţai uluit. Încerc să îi explic lui Nadal că eu nici ventilatorul cârâitor al Blanşetei nu-l pornesc vreodată, pentru că îl consider dăunător fiinţei umane. În schimb, mi-ar trebui într-adevăr o minimă protecţie, în Dacie n-ai aşa ceva, dacă te ciocneşti cu un 4x4 sau cu o limuzină adevărată, nu te mai descarcerează din table nici cu miliţia.

- Domne, nea Popescule, păi, ce-i problemă!?, aproape se tânguie Nadal în vreme ce tot felul de inşi, cu rachete sau fără intră în baza la care el cică e paznic.

Îţi bag bare de protecţie în uşi, îţi pun erbeguri şi în faţă, şi lateral, centuri de siguranţă cu prindere în trei puncte, ţi-o fac de poţi s-o calci cu tancu...

Probabil că pe toate astea le-a pus deja pe Dacia lui. E cald.

- Nu e mult, domne, dacă-ţi spun, cu douăzeci-dooşcinci de mii dă euroi ne-am scos.

20-25 de mii de euro din salariul de paznic. Cred că sunt peste 30 de grade, curge apa pe Nadal ca din cişmea.

- Vrei şi radio cu sidiuri, cu antenă p-afară, dolbi, mânca-ţi-aş, să face, nu-i problemă.

N-aş fi crezut că oamenii cinstiţi, ca fratele meu Nadal, o duc aşa de bine prin capătul ăsta de Bucureşti unde dincolo de zgura terenurilor încep nişte bălţi sălbatice şi puturoase. Îl întreb, de data asta hotărât, aşa, ca între fraţi, dacă tot are atâta bănet, de ce nu-şi ia, totuşi, o maşină nouă, ca lumea, hai, nu Mercedes, dar un Volkswagen sau un Ford, orişicât?

E prima dată când nu mai răspunde imediat. Se uită melancolic peste bălţi.

- Domnu... Io am ambiţie, domnu, io nu sug ciorapii la ăştia care-a venit peste noi de-afară, nici la engleji, nici la nemţi, nici la americani... Io fac Dacia mea dă merge cu satelitu, da’ tot Dacia să rămână, că noi românaşii am făcut-o, care nu te gândeşti, nea Popescule, că nu degeaba i-a zis Ceauşescu aşa, că noi am fost daci când dă americani nici nu s-auzise...

Avea dreptate, nu mă gândisem. La plecare, Rafa Nadal mi-a scos cu blândeţe vreo şase câini care se tolăniseră sub Blanşeta cu boturile căscate ca la ţâţele mamei lor.

11 comments:

Cristian Şuţu said...

mi-a placut mai mult asta

http://www.cotidianul.ro/index.php?id=11224&art=29747&cHash=1fd0dbadde

Cristian Şuţu said...

In urma articolului „Masinile-surpriza ale intelectualilor de elita“ publicat de Cotidianul pentru weekend, Gabriel Liiceanu ne-a trimis un „drept la replica“, la insistentele prietenului sau Siegfried, un BMW seria 3.

O „masina de fenomenolog trecut prin scoala pilotilor de Formula 1“, caruia i-am facut o mare nedreptate confundindu-l cu un BMW seria 5, „masina de racheti si de recuperatori“

Stimate domnule Cristian Teodorescu,

Cotidianul din 25 mai a.c. a publicat, sub semnatura doamnelor Raluca Ion si Steluta Voica, un articol despre „masinile scriitorilor“. Desi se mentioneaza ca am refuzat sa particip la „ancheta“ initiata de ziarul dumneavoastra, in textul amintit se vorbeste despre masinile „pe care le am in posesie“ si se pomeneste (lucru care mi s-a parut total impudic, intrucit tine in mod strict de intimitatea mea si a celor doua masini) chiar si numele lor: Siegfried (BMW-ul) si Marcello (Alfa Romeo).

Pina aici, treaca-mearga. Mi-am inghitit supararea facind unele reflectii despre felul in care se incalca viata intima a oamenilor in Romania zilelor noastre. Intimplarea face insa ca, din neglijenta (eram si foarte obosit), am uitat numarul din Cotidianul (deschis chiar la pagina cu pricina) pe scaunul de piele de culoarea antracitului din dreapta mea (ma aflam in Siegfried), unde, dupa lectura, il aruncasem plin de suparare.

Am revenit dupa 15 minute. Am pus cheia in contact si, pentru intiia oara in doi ani, motorul nu a pornit din prima. Am simtit ca ceva nu e in regula. Inima a inceput sa-mi bata mai repede si pe frunte mi-au aparut citeva broboane de sudoare. Nici mormaitul inconfundabil al lui Siegfried, mugetul acela infundat, amestec de furtuna ce sta sa inceapa si de monstru marin in calduri, nu mai era acelasi. Ochii mi-au alunecat pe ziarul abandonat de pe scaun si dintr-o data am inteles: in sfertul de ora in care lipsisem din masina, Siegfried citise articolul! Exact lucrul de care ma temusem - ca Siegfried ar fi putut afla cumva de articol, dar eu ma gindeam la o discutie neatenta, purtata pe tema asta in masina sau in preajma ei - se petrecuse.

Mai mult ca sigur ca o sa va intrebati ce anume l-ar fi putut supara pe Siegfried atit de tare (si ce l-a suparat efectiv dupa citire) in articolul scris de cele doua gratioase doamne de la ziarul dumneavoastra. Ei bine, in primul rind - pentru ca dupa o vreme a binevoit sa-mi explice ce s-a intimplat in absenta mea si a recunoscut ca citise articolul - l-a scos din sarite poza din ziar. Imediat si-a dat seama ca nu e a lui. Cum si-au imaginat cele doua gratioase autoare ale articolului, fie si pentru o clipa, ca Siegfried s-ar fi putut lasa inselat atit de copilareste? El a observat de indata ca era vorba de poza unui impersonal BMW, luata de pe Internet si pusa in ziar. (Ziarul dumneavoastra a trisat, domnule Teodorescu, a trisat si nu stiu daca am sa-l pot opri pe Siegfried sa va dea in judecata pentru lezare de imagine si de identitate).

Bineinteles ca l-a scos din minti si faptul ca – sta scris acolo! - el, Siegfried, ar fi facut parte din Seria 5! Acum imaginati-va si dumneavoastra o clipa, dle Teodorescu, ca ati fi avut, sa zicem, 90 de kilograme si ca dupa o dieta complicata ati fi reusit sa atingeti greutatea mult visata de 78 de kilograme, cea pe care o avuseserati in plina forta si tinerete, in jurul virstei de 28 de ani. V-ar placea sa va puna cineva numele in ziar sub o huiduma de 90 de kile? Pai Siegfried, domnule Teodorescu, face parte din Seria 3. Este un 330 xd. Ceea ce inseamna ca are talie medie, 3 litri capacitatea cilindrilor, 230 de cai-putere, tractiune pe patru roti si motor diesel. E suplu, domnule Teodorescu, este suplu ca o sageata care s-a dat de trei ori peste cap si s-a prefacut in sotul unei antilope gnu. Nu are burta, domnule Teodorescu, ca fratii lui din Seria 5 despre care, fie vorba intre noi, toata lumea stie ca sint masini de racheti si de recuperatori. Or, Siegfried, draga domnule Teodorescu, este masina de fenomenolog trecut prin scoala pilotilor de Formula 1, este un ogar afgan care ajunge la 100 pe ora in 6,3 secunde, tinind in timpul asta Sein und Zeit in gura si fiind capabil sa ti-l povesteasca dupa ce a trecut linia de sosire!

Va veti fi intrebind de ce il cheama Siegfried. Evident ca de la eroul nibelungic, dar mai ales pentru ca in numele sau se imbina victoria (Sieg), binecuvintarea (Segen) si pacea (Frieden). Fiecare cursa a lui Siegfried pe Valea Oltului este o victorie a inteligentei suple, repurtata cu binecuvintarea Celui de Sus asupra sufletului involburat al celui de la volan. Adevarul e, domnule Teodorescu, ca Siegfried imi coboara pacea in suflet.



Siegfried, pe DN 1, asistind neputincios

la zdrobirea nemiloasa a unui fan al

presedintelui Basescu, Traian Ungureanu.
Cind s-au exprimat atit de frumos („cele doua masini pe care le are in posesie“), autoarele articolului nu si-au dat, iarasi, seama (de-asta nu e bine sa intram cu picioarele in viata oamenilor si a masinilor!) ce loc sensibil au atins. Siegfried nu e al meu! Ca si Marcello, el nu e nici macar al Editurii Humanitas care a angajat leasingul, ci e al firmei care l-a dat in leasing. Or, Siegfried sufera teribil din cauza asta. Este pur si simplu terorizat ca firma de leasing o sa-mi propuna, dupa doi-trei ani, o alta masina si ca am sa renunt la el. (Tentative au existat deja si, dupa ce am condus o sora a lui din Seria M - a aflat, bineinteles -, am crezut ca o sa moara pur si simplu. Argumentul ca orice amanta de o noapte te face sa-ti iubesti mai tare sotia l-a lasat complet rece.) Sint momente cind se opreste pe marginea soselei si cind ma pune sa jur ca, atunci cind se va putea, am sa-l cumpar si ca va fi cu adevarat al meu. Sper si eu din tot sufletul ca viata ne va uni cindva definitiv.

Cind Marcello a aparut in garaj, in boxa de linga Siegfried, am crezut ca o sa se surpe cerul. Trei zile nu m-a mai lasat sa ma urc in el. „Siegfried!“, i-am spus, „intelege baiatule, tu nu esti masina de Bucuresti. E pacat de amortizoarele tale! Pe urma, dupa trei-patru parcari la Casa Scinteii, ramii fara oglinzi. Adu-ti aminte ce ne-a spus domnul de la firma, ca se fura pe capete oglinzile de BMW. Ne-a sfatuit chiar, ca sa putem parca linistiti, sa-ti crap oglinzile cu o lovitura usoara de ciocan si ne-a aratat, iti mai amintesti?, si locul in care trebuie lovit. M-am infiorat, tii minte. I-am raspuns ca mai bine mi-as fi dat cu ciocanul peste degete decit sa comit barbaria pe care mi-o propunea. Ti-am vazut atunci ochii splendizi, arcuiti fin spre aripa, cum au inflorit intr-un zimbet recunoscator. Cred ca din clipa aceea ai inceput sa tii la mine. Dar sa revenim. Marcello, Siegfried draga, o sa ne ajute, lasindu-se frecat toata ziua in acest oras care, vorba lui Cioran, arata din ce in ce mai mult ca un sancru, sa raminem in forma pentru drumurile mai lungi“. N-a raspuns. Am schimbat tonul. L-am rugat, cu o severitate abia mascata in glas, sa termine o data cu nationalismele timpite nemtesti, i-am explicat ca am intrat cu totii in Europa si ca, oricum, traim intr-o lume a globalizarii: motoarele sint nemtesti, designul e italian, soferii sint romani. Si ca trebuie sa invete odata si odata sa respecte pe „altul“ si „diferitul“.

Siegfried este insa trufas. (S-ar putea ca superbia lui sa-l piarda intr-o buna zi.) Seria 3 a BMW-ului este singura care a produs un bolid, lasind recognoscibila linia clasica a prototipului. (Din cauza asta seamana cu un campion pe suta, care se prezinta la start imbracat intr-un costum Balmin.) Daca francezii au dat lumii brinza perfecta (Brie de Meaux), iar italienii lauta perfecta (Stradivarius), nemtii au dat lumii motorul perfect. El s-a numit BMW, iar intruparea acestui geniu intr-un individ poarta numele de Siegfried. Trebuie sa luati, cu mine si cu Siegfried, o curba pe Valea Oltului, domnule Teodorescu, in care sa intrati cu 110 pe ora si sa iesiti cu 130, bind in timpul asta, fara ca un strop sa va alunece pe pantalonii de culoarea oului de rata, o ceasca de cafea, pentru ca sa puteti intelege ceva din minunea numita Siegfried. Trebuie sa mai stiti ca mugetul motorului, un muget tandru si salbatic totodata, e cel care ii innebuneste pe fericitii soferi ai unui Siegfried. Mugetul acesta inconfundabil, obtinut prin combinatii sofisticate de filtre executate in laboratoarele de testare ale BMW-ului, este rezultatul muncii unei echipe din care fac parte deopotriva ingineri, sunetisti si constructori de orga. La auzul lui, soferul simte ceva ce nu poate fi comparat decit cu efectul afrodiziac al mirosului de frezie asupra unui indragostit sau cu gustul unui simbure de maslina asupra unei pisici. El se lasa auzit la cea mai mica apasare a piciorului pe pedala de acceleratie. Si atunci se mai petrece ceva. Motorul pe diesel al lui Siegfried are o latenta de o zecime de secunda; el nu raspunde in prima zecime de secunda comenzii. Si exact in clipa in care incepi sa te nelinistesti, Siegfried, cu aspectul lui de inalt functionar de banca imbracat in haina la doua rinduri, face un formidabil salt inainte care-ti taie respiratia si te infunda in scaun. Viteza manevrei de depasire este fulgeratoare. Si, din aceasta cauza, Siegfried e o masina pentru Romania, nu pentru Germania. Cine nu a lasat in urma, inghitind instantaneu, una cite una, masinile care se tirasc in cirduri in spatele unui convoi de TIR-uri pe soselele Romaniei a trait, intr-un anume sens, degeaba.

O ultima precizare. Data fiind stilistica lui Siegfried, pe care nu stiu in ce masura am reusit sa o redau in aceste citeva cuvinte, as propune ca la volanul unui BMW 330 xd sa le fie interzis sa se urce celor care nu au citit capitolul „Antinomiile ratiunii“ din Critica ratiunii pure si cele 25 de versuri din Henric al IV-lea (Partea I), care alcatuiesc faimosul schimb de replici dintre Hotspur murind si printul invingator. Cu speranta ca am reusit sa elimin citeva din inexactitatile strecurate in articolul gratioaselor dumneavoastra colaboratoare, va rog sa primiti, stimate domnule Teodorescu, expresia sentimentelor mele distinse.

Gabriel Liiceanu

oana dobre said...

Mie nu mi-a placut deloc textul lui Liiceanu. Ideea era misto, insa textul final mi s-a parut o tentativa nereusita de a impaca stilul pretios cu cel colocvial. :) Oricum, eu tind sa cred ca textul lui CTP nu e o replica la cel al lui Liiceanu.

dodo said...

Vai de capul tau, Dobre...Saracul si cinstitul Popescu,are sute de mii de euroi sa cumpere actiuni la Adevarul da umbla in Dacie berlina rapciugoasa. Textul e de pus in rama ca expresie a populismului dezgustator. Si a cliseelor literare de doi bani bucata(portretul mecanicului si dialogul si mizanscena)Da, eu cred ca e o replica la Liiceanu si mai cred ca,tu,Dobre involuezi implacabil catre tarcul dinozaurilor presei. Sint si dinozauri tineri, din pacate.

roaitars said...

Pe mine m-a distrat critica beemveului pur Siegfried - un text care s-a vrut haios, probabil, dar a reusit doar pe alocuri.
Asteptam un text interesant despre Maybach :)) - scris de Dan P.

oana dobre said...

?FDodo: eu cu dinozaurii mei, tu cu piticii tai. :)

Horia said...

deci dinozaurii-s cu dacia, iar piticii cu bmw? ahaaa... acuma totul mi-e mult mai clar:)))... ps: aia cu renault intra la brontozauri, nu?:)

oana dobre said...

Nu, Horia, piticii sunt cateodata pe creier... :)

Horia said...

cu bmw-ul pe creier... hm...nasol...:) dodo, esti bine? mai, sigur esti bine?:)

regele cioaba said...

Nu e o replica la 'Siegfried' o laie! Ca si cum n-ar fi de notorietate antipatia lui CTP fata de Liiceanu...
Cat despre texte: ala cu BMW-ul mi se pare o tentativa caznita a 'filosofului' de a parea relaxat, uman, ce esueaza lamentabil din simplul motiv ca, spre deosebire de Plesu, Liiceanu sufera de o induiosatoare lipsa de simt al umorului.
Astalalt cu dacia fericita e slabut la randul lui: e din seria aia tipica pt. romani, de estetica a jegului, cu personaje pitoresti si decoruri suburbane... dar scris destul de modest, miroase a scriitor de sf de duzina. Ma mir ca nici macar n-a mai apelat la armele lui preferate, aka flegmele, mucii si restul de secretii :D

Anonymous said...

Textul lui Liiceanu e penibil, mi s-a facut jena pentru el cînd l-am citit. E text de intelectual de banca de bloc care a ajuns si el într-o masina noua. Sincer m-am jenat. "Siegfried"? "Marcello"? Sînt masini, atîta tot, faine si tot ce vrei dar masini, dupa patru ani iei alta. Gestul lui Liiceanu arata limpede ca desi inteligent si cultivat, tot pastreaza complexe de nebagat în seama.