Viitorul suna amar. Iar gunoiul are multe forme

E 2:26 dimineata, ascult BUG Mafia ("N-ai fost acolo") si inca ezit sa scriu postul asta. Ezit din doua motive: mai intai, pentru ca aia care nu vor sa-l priceapa vor pretinde de la bun inceput ca n-au inteles ce vreau sa spun. Apoi, pentru ca as putea sa dau senzatia ca ma victimizez. Si totusi, pentru oamenii care vor si pot sa inteleaga si pentru cei care vor si pot sa ma creada ca am trecut in catastiful de credo-uri dupa care functionez versul "Daca ne luam un pumn in bot nu tipam dupa mama", imi mai aprind o tigara si va enumar lucrurile de care am obosit sa fac abstractie si sa ma prefac ca nu exista. N-o sa pot sa ma obisnuiesc niciodata cu ele, am invatat sa le inventariez si intr-un final glorios m-au adus in starea in care o sa vreau sa vad extrem de putini oameni in perioada care urmeaza (nedefinita):
- Orice intrebare as pune, orice articol as scrie, intotdeauna va exista cineva care va pretinde ca dusmanul lui se afla "in spate". Ca m-a platit. Sau m-a convins. Sau m-a obligat. Cand, ziua urmatoare, intrebarea sau articolul vor fi indreptate in directia dusmanului, se aplica fraza nr 1 in sens contrar.
- Intotdeauna reactia majoritara la ce fac, spun sau scriu va fi "imi place Oana Dobre/ Nu-mi place Oana Dobre". Extrem de putini vor avea creierii sau bunul-simt sa-si dea seama ca miza mea profesionala nu e sa fiu placuta, ci sa-mi fac meseria. Asa cum pot si atat cat stiu. Si mai putini vor pricepe sau recunoaste ca atunci cand meseria e printre putinele lucruri care nu te-au tradat in viata asta, mai degraba te auto-dizolvi decat s-o tradezi tu. Cand ai intrat in presa cu gandul sa ramai aici cateva zeci de ani, eu imi pun capul jos ca "it's the only way to go".
- Voi plati mereu pretul pentru doamnele si/sau domnisoarele care vad in legitimatia de presa un pasaport catre bunastarea din jurul patului vreunui politician sau alt gen de om puternic ori celebru. Daca niste oameni indraznesc sa-si asume public prietenia cu mine, vor fi bombardati de aluzii scarbos de smechere. Daca eu indraznesc sa zambesc cuiva peste o masa pe care se afla doua cesti de cafea, categoric am o agenda ascunsa. Pentru ca, asa cum ne-au invatat pe noi manualul de meschinarie si jurnalismul de mahala, de ce sa lasam adevarul sa stea in calea unei povesti bune? Cu atat mai mult cu cat am refuzat constant si bine simtit sa-mi flutur sentimentele si genele in public extins.
- Nu conteaza cate carti am citit. Nu conteaza cate lucruri am vrut sa vad de aproape. Cu atat mai putin conteaza sutele de ore de teren prin zone pe care altii nici la televizor nu suporta sa le vada. Intotdeauna va exista cineva care sa se intrebe "cu cine s-o fi culcat asta ca sa ajunga acolo?". Si intotdeauna se vor gasi multi in jurul lui care sa-i dea raspunsul. Fara pic de adevar in el, dar spun cu vocea plina de aroganta certitudinii. Daca reusesc si sa-mi faca rau cu vorbele mestecate si pasate din gura in gura pana cand ajung un bol alimentar expirat si imputit, nu va avea nimeni o tresarire de constiinta. In lumea pe care ei n-o pot vedea decat infecta, pentru ca nu pot supravietui in ea decat fiind infecti, bolul ala alimentar e un bonus- desertul dupa o masa in care si-au savurat propriile dejectii.
- Putini oameni vor fi dispusi sa creada ca, dupa 10 ani in meseria asta, am reusit sa nu ma contaminez de mizeriile anterior mentionate. In mod deloc intamplator, ei sunt oamenii pe care o sa-i vreau sa vad si sa-i aud intr-un viitor incert de lung. Ei sunt aceia care pot si vor sa inteleaga ce vreau sa spun cu melodia asta: