Cristian Tudor Popescu are in Gandul de azi un text care mie mi-a placut la nebunie. Sa-i zic editorial, nu prea merge. Nici eseu nu prea ar fi. Nu stiu in ce specie sa-l incadrez (desi inclin spre parabola), dar sper sa va placa si voua la fel de mult pe cat mi-a placut mie. Daca zambiti amarui in timp ce-l cititi, s-ar putea sa fi avut eu dreptate cu parabola...Dacia Felix
de Cristian Tudor POPESCU
-Hai, bre, nea Popescule, să-ţi fac maşina, ţi-o fac ştoc, meserie, nici n-o mai cunoşti.
E destul de colorat, dar n-are trăsături de ţigan. Burta-balon îi ţâşneşte peste şnurul nădragilor stacojii scămoşaţi. Adidaşii sunt două şalupe călăfătuite cu noroi uscat. Poartă în schimb un tricou Nike fără mâneci, nou-nouţ, ultimul răcnet, parcă dat jos de pe Rafael Nadal.
De când i-au căzut prima dată ochii pe mine, m-a luat la pertu.
- Io p-a mea am aranjat-o dă sperie Mercedesu. I-am tras o vopsea metalizată, i-am pus geamuri fumurii şi retrovizoare electrice, cu căldură. Scaunele i le-am îmbrăcat în piele de n-are nici Becali la Maibac.
Nadal nu înţelege când îi spun că pot să merg şi-aşa cu Blanşeta mea. Bate drăgăstos cu palma în aripa stângă.
- Cum să mergi, domne? Păi, ce, cu maşina, mergi? Nu mergi, domne, dovedeşti. Dovedeşti cine eşti. Păi eşti matale om de Dacie berlină, aşa, despuiată?
Întreb timid, uitându-mă la ceas şi rotind în palmă un mâner de rachetă, el ce maşină are.
- Cum ce? Tot Dacie, nea Popescule, bineînţeles. Oamenii cinstiţi din ţara asta are Dacie. Numa’ hoţii umblă cu bemveu, cu opelu, cu gipanu. Noi, ăştia cu Dacie e bine să ne avem ca fraţii. D-aia ţi-o şi fac, ieftin de tot, ai să mă pomeneşti. Îţi pun calculator pă ea, uşili ţi le-nchid pă toate cu telecomanda, băgăm şi abeies, şi gipies, şi servodirecţie.
O clipă am viziunea unei Dacii cosmice, care decolează în trombă, ca Millenium Falcon, din faţa unui poliţai uluit. Încerc să îi explic lui Nadal că eu nici ventilatorul cârâitor al Blanşetei nu-l pornesc vreodată, pentru că îl consider dăunător fiinţei umane. În schimb, mi-ar trebui într-adevăr o minimă protecţie, în Dacie n-ai aşa ceva, dacă te ciocneşti cu un 4x4 sau cu o limuzină adevărată, nu te mai descarcerează din table nici cu miliţia.
- Domne, nea Popescule, păi, ce-i problemă!?, aproape se tânguie Nadal în vreme ce tot felul de inşi, cu rachete sau fără intră în baza la care el cică e paznic.
Îţi bag bare de protecţie în uşi, îţi pun erbeguri şi în faţă, şi lateral, centuri de siguranţă cu prindere în trei puncte, ţi-o fac de poţi s-o calci cu tancu...
Probabil că pe toate astea le-a pus deja pe Dacia lui. E cald.
- Nu e mult, domne, dacă-ţi spun, cu douăzeci-dooşcinci de mii dă euroi ne-am scos.
20-25 de mii de euro din salariul de paznic. Cred că sunt peste 30 de grade, curge apa pe Nadal ca din cişmea.
- Vrei şi radio cu sidiuri, cu antenă p-afară, dolbi, mânca-ţi-aş, să face, nu-i problemă.
N-aş fi crezut că oamenii cinstiţi, ca fratele meu Nadal, o duc aşa de bine prin capătul ăsta de Bucureşti unde dincolo de zgura terenurilor încep nişte bălţi sălbatice şi puturoase. Îl întreb, de data asta hotărât, aşa, ca între fraţi, dacă tot are atâta bănet, de ce nu-şi ia, totuşi, o maşină nouă, ca lumea, hai, nu Mercedes, dar un Volkswagen sau un Ford, orişicât?
E prima dată când nu mai răspunde imediat. Se uită melancolic peste bălţi.
- Domnu... Io am ambiţie, domnu, io nu sug ciorapii la ăştia care-a venit peste noi de-afară, nici la engleji, nici la nemţi, nici la americani... Io fac Dacia mea dă merge cu satelitu, da’ tot Dacia să rămână, că noi românaşii am făcut-o, care nu te gândeşti, nea Popescule, că nu degeaba i-a zis Ceauşescu aşa, că noi am fost daci când dă americani nici nu s-auzise...
Avea dreptate, nu mă gândisem. La plecare, Rafa Nadal mi-a scos cu blândeţe vreo şase câini care se tolăniseră sub Blanşeta cu boturile căscate ca la ţâţele mamei lor.