De inima usoara :)

Un fel de ciocnire a civilizatiilor, intr-o lume ceva mai civilizata

End of story

Nu stiu ce chapeau ar putea sa aiba viata mea- intotdeauna prefer sa scriu introducerea si sa dau titlul abia dupa ce termin de scris textele. Pe care texte nu obisnuiesc sa le recitesc aproape niciodata. Trebuie, insa, sa va anunt, ca aseara s-a terminat un intertitlu, probabil cel mai important din existenta mea de ziarist de presa scrisa: Evenimentul zilei. Cand o sa fiu ceva mai altfel "pe persoana psihica", poate o sa scriu mai mult despre asta. Deocamdata, ma duc sa alerg niste kilometri pe banda.

Interesant...

Breathing Techniques for Snipers

Snipers are specially trained marksmen who are able to shoot their targets from long distances. Although snipers have inherent shooting powers before they undergo training, many skills must be learned to make a marksman into a sniper. Training in subtlety and camouflage are, of course, very important for a sniper. If a sniper breathes during his shot, his movement may move the gun and throw off the shot. Breathing techniques are an important, yet often overlooked, part of a sniper's skill.

Breath control is of the utmost importance for the sniper. The movement made by the expansion and contraction of the chest cavity during a shot could easily throw a snipers aim off. In order for a sniper to make his shot, he is required to stop breathing for during the natural pause between inhalation and exhalation and make his shot. The natural pause between breaths is usually two or three seconds long. By extending this pause to ten seconds, a sniper has the window he needs to make his shot. Firing should always occur during this forced pause, when the diaphragm and breathing muscles are relaxed. If the sniper does not settle enough to make his shot, the relaxation process is repeated.

This respiratory pause should not be forced or too long. Holding your breath too long results in involuntary movement of the body. Ten seconds is the assumed time limit to make a good shot while holding your breath during the natural pause between breaths. Even after the shot is made, breathing is still important during the follow through. Snipers are trained to keep their muscles relaxed and their breathing regular and steady after the shot.


Sursa: http://www.ghilliesuitsonline.com/brteforsn.html

O zi proasta

Mai sunt si din astea. Incep cu un taximetrist fara retrovizoare, care, incercand sa dea in marsarier, atinge o femeie care isi plimba nepotul de 3-4 ani cu sania. In taxi te afli si tu. Cand te dai jos, nu stii pe cine sa calmezi mai intai: pe femeia care tipa la taximetrist, pe soferul care urla ca nu-i treaba ei de ce n-are el retrovizoare, sau pe copilul care plange speriat de zbieretele adultilor. Cand se termina criza asta si toata lumea scapa teafara, ajungi la serviciu. Unde te asteapta mancarea comandata de pe drum. Ca sa o platesti, ai nevoie sa scoti bani din bancomat. In care ti se blocheaza cardul. Imprumuti bani, te pregatesti sa suni la banca in "parohia" careia se afla bancomatul, cand cardul se razgandeste si iese singur.
Mai pe seara, afli niste vesti proaste, la care te cam asteptai, dar traiai cu speranta ca "no news is good news".
Te impunge si o raceala si cauti alinarea in farmacie. Unde o tanti cerceteaza jumatate din inventar, ca sa cumpere in final, doua pastile de nurofen.
Cand ajungi acasa, constati ca oamenii din jurul tau au si ei propriile vesti proaste la care sa se gandeasca. Va ciocniti nervii si te intrebi daca nu te iei prea in serios. Sau, daca nu pe tine, eventual iei prea in serios relatia ta cu lumea inconjuratoare. Te gandesti ca exista oameni care au probleme de viata si de moarte, in timp ce tu incerci sa te hotarasti daca tristetea e sau nu e o forma de alint. Printre oamenii astia sunt si Alexandra, Daniel sau Ioana. Gandul la ei nu te enerveaza. Te scoate din minti. Intr-un final resemnat, nu-ti mai raman de facut decat doua lucruri: sa asculti o melodie si sa astepti sa se faca maine. Asta e tot ce mai spera si ei. Si, in lumea asta nebuna, nedreapta si mizerabila, "maine" poate fi, cateodata, tot ce conteaza. Ajutati-i sa aiba si ei aceleasi sanse la "maine" ca si noi. Ca vor veni zile mai bune sau mai rele nu conteaza acum. Important e sa aiba, pur si simplu, zile.

Geta Bioenergeta. Ataaat!!!

De vreo trei zile diversi cetateni ma lauda sau ma injura constant si bine-simtit ca nu-s paranormala. Ma simt, e drept, nitel confuza: eu chiar credeam ca par...anormala. :)
Ca premiu de consolare pe persoana psihica, m-am apucat azi sa caut pe net scheciul Divertis de acum aproape 12 ani despre Geta Bioenergeta. E genial! E la fix! Watch it!

Cu respectul cuvenit...

...execut intocmai si la timp leapsa de la Victor. Inainte sa ma apuc, am avut nevoie, totusi, de vreo ora in care am stat sa cuget la 2009. Turbulent an, cu piruete si flic-flacuri- de cateva ori chiar m-a intors pe dos, dar asta n-a fost tocmai rau, pentru ca lucrurile pe care le-am invatat "the hard way" au fost si cele pe care le-am tinut minte cel mai bine. Iar din 2009 am invatat asa:

- Ajungi sa cunosti un om abia atunci cand stii ce vede el cand se uita la tine
- La un moment dat, dupa ce mi-o iau de suficiente ori in freza, sunt in stare sa accept ca lucrurile chiar sunt ceea ce par
- Pot sa supravietuiesc fara nici un ban timp de o saptamana. Chiar si in Bagdad
- Nici o carte pe care o citesc nu poate fi pierdere de timp. Dar va fi intotdeauna pierdere de timp sa imi imaginez ca asta va conta vreodata pentru cei care nu vor sa ma vada decat ca pe o "blonda"- in sensul consacrat de bancuri al cuvantului.
- Exista oameni care chiar isi doresc sa fie langa mine atunci cand sunt suparata. Dar majoritatea doar mimeaza asta. In 2009, am inceput, cred, sa-i departajez
- Oricat m-as chinui, nu pot sa pronunt cuvantul "miniaturalizata"

Pe masura ce mai cuget intru idei noi, postul asta va fi editat.

"Unde faci Revelionul"?

... e intrebarea cea mai apropiata ca grad de stupizenie de regina prostiilor de convenienta: the one and only "Ce mai faci"? Sa dau cu explicatiile:
1. La fel ca si in cazul celeilalte, nimeni nu intreaba pentru ca vrea sa afle raspunsul. Intrebarea e doar o etapa necesar de bifat pentru a ajunge la adevarata zona de interes: sa-ti spuna EL/EA unde face Revelionul. Si, eventual, ce mai face in general.
2. Locul in care o sa te prinda the big 00:00 e cel mai putin important aspect al intregii afaceri. Am petrecut revelioane mizerabile in locuri cat se poate de high- class. Si am petrecut revelioane memorabile in incinte care nu aveau, aparent, nimic de a face cu ideea de relaxare sau veselie si, in care, totusi, sufletul meu s-a simtit impacat si chiar privilegiat sa se afle acolo- exemplul cel mai recent, anul trecut, unde toata noaptea, impreuna cu Cristian Zarescu si Dan Timofte de la Realitatea Tv, am facut ture intre lobby-ul unui hotel modest din Israel si buncarul anti-racheta de la subsol. Explicatia starii de spirit vine la punctul 3.
3. Tot ce conteaza in noaptea aia e CU CINE faci Revelionul. Trebuie sa marturesc ca pe mine ma enerveaza din start ideea ca intre 31 decembrie si 1 ianuarie distractia (whatever that means )face parte, cumva, din "fisa de post" cu obligatii sociale. Ai, n-ai chef de viata, daca te prinde miezul noptii fara hlizeala corespunzatoare pe mecla devii un soi de "freak". Cu toata lehamitea fata de "distractia" asta la comanda, eu macar stiu, de data asta, ca maine noapte o sa ma simt bine. Pentru ca voi fi cu oamenii impreuna cu care ma simt bine chiar si cand ma simt rau. Sunt prietenii mei de 15 ani de zile si sunt fiintele care pot sa spuna despre mine ca ma cunosc cel mai bine din cat a reusit vreodata sa ma cunoasca cineva. Pentru ca in fata lor pot fi, oricand, asa cum imi vine sa fiu. Iar daca la 12 noaptea ma vor vedea hlizindu-ma, vor sti ca imi vine de-adevaratelea sa chicotesc. Iar daca nu, daca ma vor vedea trista, absenta sau nervoasa, or sa-mi zambeasca ei si va fi tot ce imi va trebui in momentul ala. Daca va doresc ceva pentru anul care vine, este sa aveti si voi parte de asa ceva.
E adevarat, maine noapte ma voi gandi si la ceilalti oameni- cei care mi-ar fi placut sa fie langa mine, dar, dintr-un motiv sau altul, nu se poate. Nu sunt multi si cred ca se stiu- sunt cei pe care nu-i intreb niciodata "Ce mai faci?", ci doar "Ce faci ACUM?" Pentru ca imi pasa de viata lor in fiecare zi si, oricat de greu ar fi, ma straduiesc sa fiu aproape de lucrurile care li se intampla in mod curent.

Apropo, voi cu cine faceti Revelionul? :)

Quand j'ai peur de tout

In urma cu vreo trei saptamani, m-am oprit in miez de noapte intr-un non-stop sa-mi iau tigari. Cat am asteptat sa-mi vina randul, mi-au picat ochii pe standul de CD-uri. Dupa un scurt "browsing", am descoperit un best of Patricia Kaas si mi-am dat seama ca nu prea am in casa muzica frantuzeasca, ceea ce mi s-a parut un pic nedrept. Am luat CD-ul si cam in fiecare dimineata de atunci imi beau cafeaua ascultandu-l. Dintr-un hit in altul, dupa "Mademoiselle chante le blues" si "Mon mec a moi", am gasit si melodia asta, pe care n-o stiam. Si, chiar si numai pentru zilele in care va e frica de tot, v-o recomand si voua.

Penele lui Badea si papagalii nostri

Am comentat pe blogul lui Victor, zic si aici:

Cred ca Badea a demonstrat aseara, de fapt, doua chestii:
1. Ca politicienii si cand castiga un pariu reusesc sa-l piarda.
2. Ca adevaratii papagali nu sunt aia care isi pun pene pe fund doua minute. Ci aia de vizavi, din Palat, care au pene pe spate 24/7. In Badea am vazut un om caruia i se falfaie de -7 grade Celsius si de faptul ca aia ar putea sa creada ca l-au pus intr-o situatie ridicola. La aia de peste strada, vedem in fiecare zi ca li se falfaie de noi.

Ce-as fi fost daca n-ar fi existat...

...Decembrie 1989, asa cum a fost. Despre Revolutie/lovitura de stat nu prea vorbesc pentru ca nu ma simt indreptatita s-o fac. Aveam 9 ani cand s-a intamplat si nu mi-a ramas s-o receptez decat in ”vorbire indirecta”, din marturii, articole, reportaje sau filme. Cum mi-as putea permite sa am o parere despre niste evenimente in care au murit atatia oameni pe care nu-i stiu decat de pe crucile ramase in videoteci? Cred ca opiniile, verdictele despre Decembrie 1989 sunt drepturi extrem de exclusiviste, rezervate celor care au fost acolo sau macar le-au vazut la televizor cu ochi mult mai maturi decat ai mei.

Si asa, Decembrie 1989 este singurul moment din viata mea pe care nu-l cunosc, dar caruia stiu cat ii datorez. Este evenimentul care mi s-a intamplat fara ca macar sa stiu ca mi se intampla si care mi-a adus cel mai mare privilegiu pe care il poate avea un om: alegerea. Datorita acelor zile, am primit, fara sa fac absolut nimic, sansa de a-mi putea, apoi, decide viitorul. Si in primul rand de a-mi alege meseria. Pentru ca, daca Decembrie 1989 nu exista, un lucru stiu sigur: nu as mai fi fost niciodata ziarist. Tot sensul meseriei mele, toata incarcatura sociala si politica au venit dupa aceea. Pentru ca abia dupa aceea ziaristii au castigat, au primit si multi dintre ei din pacate au pierdut cel mai important element al meseriei, alfa si omega, lucrul fara care nu exista jurnalism: dreptul de a pune intrebari. Orice intrebari. Oricui. Fara asta, jurnalismul nu este decat un surogat, si probabil ca asta era inainte de Decembrie. Abia dupa aceea, cand orice intrebare a devenit permisa, a devenit o meserie. Pe care nu stiu cati o mai respecta, dar asta nu are nici o legatura cu intrebarile pe care jurnalistii le pun, ci mai degraba cu raspunsurile pe care tot ei le dau. Nu pentru ca ar fi gresite, nu pentru ca ar fi false, ci pentru ca din ce in ce mai multi oameni simt ca sunt dictate de altceva decat de constiinta. Dar despre asta vorbim mai pe larg altadata.

Sa revenim: stiu, asadar, ce NU as fi fost daca nu existau zilele de acum 20 de ani. Nu as fi fost jurnalist. Nici macar n-as fi incercat sa fiu. Ce as fi fost, insa, e un mister si pentru mine, cu toate ca am incercat de multe ori sa raspund la intrebarea asta. Problema mea e ca nu-mi pot da seama in ce masura eu, omul de acum, sunt un produs al ereditatii, al educatiei din familie, al educatiei din carti sau al experientelor empirice de viata.
Daca ma defineste ereditatea sau educatia din familie, probabil ca acum as fi fost o doamna cinstita, casatorita multumitor, fara datorii (eventual cu un CAR), cu un grup de prieteni din liceu si facultate si refugiata in muzica rock (ca tata) sau in Balzac si Dostoievski (ca mama). Habar n-am ce meserie as fi avut- parintii mei sunt amandoi talentati la stiintele exacte, in timp ce eu am fost cam tot timpul paralela cu matematica sau fizica. Ceea ce ma face sa ma gandesc ca probabil ereditatea nu conteaza prea mult in dimensiunea asta.

Daca, insa, sunt produsul cartilor sau o rezultanta a evenimentelor de viata, atunci chiar sunt in ceata. Cum sa-mi dau seama ce fel de om as fi ajuns daca nu am nici cea mai vaga idee ce modele culturale as fi avut? Din literatura, cel mai mult ma simt influentata de ideile despre libertate, demnitate si curaj ale lui Nicolae Steinhardt. Ce s-ar fi intamplat cu mine daca n-as fi avut cum sa citesc ”Jurnalul fericirii”? Probabil ca as fi trait o drama prin absenta. Dar ce s-ar fi intamplat cu mine daca, totusi, cumva, l-as fi citit? Probabil ca asta ar fi insemnat, in secunda in care as fi ”iesit” din carte si as fi revenit in lumea secerei si a ciocanului, o tragedie personala.
Din industria video, personajul meu favorit este la fel de complicat de integrat in lumea de ”dinainte”: e Benjamin Franklin Pierce (”Hawkeye”) din M*A*S*H. Ce legatura este intre comunism si umanitatea desenata de Hawkeye atat de fin pe terenul tragediei din Coreea? Probabil ca M*A*S*H n-ar fi fost niciodata difuzat de Televiziunea lui Ceausescu. Si chiar daca ar fi fost, ce-as mai fi putut eu intelege din el?

Sunt stari, personaje, opere care nu pot fi gustate decat in libertate. Cat despre mine, oricat m-as straduit, pur si simplu nu ma pot imagina in nici un fel la sfarsitul unui 2009 petrecut, la fel ca si ceilalti 28 de ani de viata ai mei, intr-o Romanie comunista. Mi-ar placea sa pot crede despre mine ca as fi avut avut puterea sa-mi protejez mintea si sufletul de otravurile acelor vremuri- compromisul, complicitatea, lasitatea, pragmatismul de mic nomenclaturist. Trebuie, insa, sa recunosc, ca nu mi-am castigat in nici un fel dreptul de a avea o parere atat de buna despre mine, pentru ca nu a fost niciodata nevoie sa-mi testez rezistenta la mizeriile de felul acela. Si absenta acestor teste din viata mea le-o datorez tot acelora care au dat atunci cu sistemul de acelasi pamant in care atatia dintre ei au intrat. Fata de ei, nu ma pot simti decat datoare. O datorie pe care nu o sa am cum s-o platesc vreodata.

Later Edit. Am citit din nou textul asta si simt ca ii lipseste ceva. Asta:

Matematica blestemata: sila plus/minus frica= 10.800 de secunde

"Vă asigur că o să mă uit şi o să vă dau o explicaţie publică. Nu îmi aduc aminte de incident. Sunt destui care mă înjură pe unde mă duc. Probabil că mai eram cu cineva, nu eram singur. Nu ştiu dacă acel copil nu a vorbit urât femeii. Vedem despre ce este vorba. Voi da o explicaţie mâine (...)Nu îmi amintesc de acest incident. Vă asigur că o să mă uit la imagini. Nu-mi dau seama ce a făcut copilul, ce spunea copilul, a înjurat, a spus ceva, a făcut ceva".

Newsflash pentru orice politician: "Maine" nu mai exista. Atunci cand iti fuge terenul electoral de sub picioare, atunci cand iti flutura in fata ochilor un filmulet-bisturiu de procente, tot ce conteaza e reactia ta din secunda AIA. Vrei sa eviti o reactie spontana? Pacat. Tocmai ai avut o reactie spontana! Crezi ca daca iti acoperi ochii cu mana si nu ne mai vezi, nici noi nu te vedem. Wrong again: te vedem. Cum bajbai.

Domnilor politicieni, dumneavoastra ati ales sa fii de partea aia a ecranului. Sau a pupitrului prezidential. Cat ne-ati rugat, cat ne-ati promis, cate functii si contracte ati amanetat ca sa aveti voturile si banii pentru a ajunge acolo? Ati vrut sa fiti vazuti si ati crezut ca o sa puteti arata la nesfarsit numai ce vreti sa se vada din anatomia dumneavoastra fizica si morala. Ati tocmit staffuri si consilieri ca sa va scoata pe sticla numai partile "digerabile". Un mic amanunt v-a scapat: secunda AIA. In care o fraza, o ezitare sau chiar si o tacere spun mai multe despre dumneavoastra decat un catastif de "punctaje" facute de toate echipele de campanie.

Macar in ceea ce priveste politica, stiam si credeam inca dinainte sa ma apuce mania cu Dr House fraza pe care si personajul din serial o repeta obsesiv: "Everybody lies". Explicit sau prin omisiune. Deci, un politician este cam la coada clasamentului de oameni de la care ma astept sa aud un adevar. Dar pe ceva tot mai contez pana si de la politicieni: pe distinctia elementara intre bine si rau. Puteti sa-i spuneti grila a valorilor elementare, puteti sa-i spuneti pur si simplu ratiune, puteti s-o plasati in cortex sau in suflet, unde vreti. Capacitatea de a discerne intre bine si rau a ramas un lux accesibil pana si politicienilor. Ii vad in fiecare zi cum gresesc, dar imi dau seama ca si ei stiu ca gresesc si insista sa comita greseli profitabile pentru ei insisi. Da, asta ii face ipocriti, ticalosi, imbuibati, dar nu-i scoate de pe axa primara a umanitatii.

In seara asta, insa, l-am vazut pe presedintele tarii mele facand tzandari insasi distinctia dintre bine si rau. Nu se afla la nici un seminar de axiologie. Tocmai se uitase la o filmare in care pumnul sau parea ca se indreapta catre obrazul unui copil. Va marturisesc ce ma asteptam sa urmeze: sa strige "E FALS!". Sa urle: "Asta e regia sistemului ticalosit al mogulilor!". Sa ii tranteasca lui Dumitrescu vreun "gaozarule" sau "tiganule imputit!". As fi inteles asta. Chestiune de temperament deja predictibil. A facut-o peste trei ore, de la sediul de campanie, supravegheat atent de staff. Prea tarziu. Cam cu 10.800 de secunde prea tarziu. Atata trecuse de la secunda in care putea sa dea cu filmuletul sau cu Dumitrescu de pamant. In toate aceste 10.800 de secunde, Traian Basescu dizolvase distinctia asta cu care va tot plictisesc: BINE/ RAU. In secunda in care a inceput sa caute circumstante atenuante, a dat cu ea de pamant si a facut-o zob. Pentru ca din ceea ce Basescu NU a spus, din ceea ce pe Basescu NU l-a revoltat, am inteles ca, macar in acel moment, domnul presedinte si-a pierdut busola intima care ii arata oricarui om unde e binele si unde e raul. Iar un om care poate sa mai caute, din pozitia de candidat la inca un mandat de presedinte o justificare, oricare ar fi ea, pentru un pumn stalcit de obrazul unui copil, va putea, oricand, sa caute o justificare pentru ORICE. Monstruozitatea, violenta, absurdul, abuzul, crima devin notiuni golite de sens daca dispare simtul diferentei elementare intre bine si rau. Orice molecula de moralitate ajunge sa fie o particula pierduta intr-un haos brownian in care dreptatea, adevarul, corectitudinea se fac si ele tzandari si se descompun pentru ca toate isi au originea in acelasi loc: in puterea de a face distinctia banala intre bine si rau, cu o secunda inainte de a fi prea tarziu.

Prima mea reactie la reactia domnului Basescu a fost una primara: frica. In secundele urmatoare mi s-a facut rau fizic. Pana ieri, refuzam sa fac o alegere intre doua sisteme de care imi era pur si simplu SILA. Joc matematic cu suma nula. Frica nu o luasem, insa, in calcul. Iar cand unul dintre termenii unei ecuatii se schimba, rezultatul se modifica si el.

Muzica frumoasa pentru vremuri SIFI

O stie cam toata lumea cred. Nu stiu, insa, cati o stiati in varianta asta. Eu cred ca asa e ”as good as it gets” :)

Zolotoe Kol'tso-muzica ruseasca
Asculta mai multe audio Muzica

Bun venit in viata! Pregateste-te pentru primul pumn!

E simplu, ca intr-un grafic matematic: traiectoria fiecarei vieti e o rezultanta a lucrurilor pe care le alegem si a celor care sunt alese pentru noi. Mintile luminate (multe dintre ele cu lanterna) au decis ca de la 14 ani avem discernamant, deci responsabilitatea alegerilor noastre. Nimeni nu ne-a dat, insa, un manual de instructiuni ca sa putem gestiona ceea ce nu putem alege- de exemplu, parintii. Eu ma numar printre norocosii care simt nevoia sa faca o plecaciune atunci cand ii vad pe ai mei. Nu sunt perfecti, dar cand am plecat de acasa, la 18 ani, imi pusesera in bagaj cam tot ce imi trebuia pentru a face alegeri corecte. Exista, insa, oameni ar fi avut nevoie de acel manual de instructiuni pentru parinti chiar din prima zi de viata. Le puteti vedea povestile aici:
http://yourwebsitestory.wordpress.com/

Apoi, va puteti aminti ce v-au pus voua in "valiza" parintii. V-a folosit la ceva sau a fost doar o povara in plus de carat prin viata?

Viitorul suna amar. Iar gunoiul are multe forme

E 2:26 dimineata, ascult BUG Mafia ("N-ai fost acolo") si inca ezit sa scriu postul asta. Ezit din doua motive: mai intai, pentru ca aia care nu vor sa-l priceapa vor pretinde de la bun inceput ca n-au inteles ce vreau sa spun. Apoi, pentru ca as putea sa dau senzatia ca ma victimizez. Si totusi, pentru oamenii care vor si pot sa inteleaga si pentru cei care vor si pot sa ma creada ca am trecut in catastiful de credo-uri dupa care functionez versul "Daca ne luam un pumn in bot nu tipam dupa mama", imi mai aprind o tigara si va enumar lucrurile de care am obosit sa fac abstractie si sa ma prefac ca nu exista. N-o sa pot sa ma obisnuiesc niciodata cu ele, am invatat sa le inventariez si intr-un final glorios m-au adus in starea in care o sa vreau sa vad extrem de putini oameni in perioada care urmeaza (nedefinita):
- Orice intrebare as pune, orice articol as scrie, intotdeauna va exista cineva care va pretinde ca dusmanul lui se afla "in spate". Ca m-a platit. Sau m-a convins. Sau m-a obligat. Cand, ziua urmatoare, intrebarea sau articolul vor fi indreptate in directia dusmanului, se aplica fraza nr 1 in sens contrar.
- Intotdeauna reactia majoritara la ce fac, spun sau scriu va fi "imi place Oana Dobre/ Nu-mi place Oana Dobre". Extrem de putini vor avea creierii sau bunul-simt sa-si dea seama ca miza mea profesionala nu e sa fiu placuta, ci sa-mi fac meseria. Asa cum pot si atat cat stiu. Si mai putini vor pricepe sau recunoaste ca atunci cand meseria e printre putinele lucruri care nu te-au tradat in viata asta, mai degraba te auto-dizolvi decat s-o tradezi tu. Cand ai intrat in presa cu gandul sa ramai aici cateva zeci de ani, eu imi pun capul jos ca "it's the only way to go".
- Voi plati mereu pretul pentru doamnele si/sau domnisoarele care vad in legitimatia de presa un pasaport catre bunastarea din jurul patului vreunui politician sau alt gen de om puternic ori celebru. Daca niste oameni indraznesc sa-si asume public prietenia cu mine, vor fi bombardati de aluzii scarbos de smechere. Daca eu indraznesc sa zambesc cuiva peste o masa pe care se afla doua cesti de cafea, categoric am o agenda ascunsa. Pentru ca, asa cum ne-au invatat pe noi manualul de meschinarie si jurnalismul de mahala, de ce sa lasam adevarul sa stea in calea unei povesti bune? Cu atat mai mult cu cat am refuzat constant si bine simtit sa-mi flutur sentimentele si genele in public extins.
- Nu conteaza cate carti am citit. Nu conteaza cate lucruri am vrut sa vad de aproape. Cu atat mai putin conteaza sutele de ore de teren prin zone pe care altii nici la televizor nu suporta sa le vada. Intotdeauna va exista cineva care sa se intrebe "cu cine s-o fi culcat asta ca sa ajunga acolo?". Si intotdeauna se vor gasi multi in jurul lui care sa-i dea raspunsul. Fara pic de adevar in el, dar spun cu vocea plina de aroganta certitudinii. Daca reusesc si sa-mi faca rau cu vorbele mestecate si pasate din gura in gura pana cand ajung un bol alimentar expirat si imputit, nu va avea nimeni o tresarire de constiinta. In lumea pe care ei n-o pot vedea decat infecta, pentru ca nu pot supravietui in ea decat fiind infecti, bolul ala alimentar e un bonus- desertul dupa o masa in care si-au savurat propriile dejectii.
- Putini oameni vor fi dispusi sa creada ca, dupa 10 ani in meseria asta, am reusit sa nu ma contaminez de mizeriile anterior mentionate. In mod deloc intamplator, ei sunt oamenii pe care o sa-i vreau sa vad si sa-i aud intr-un viitor incert de lung. Ei sunt aceia care pot si vor sa inteleaga ce vreau sa spun cu melodia asta:

Imagine...

Daca ati fi gripa porcina, oare cum v-ati simti in CSAT?