Banc

Cica nu vine nici un nor vulcanic din Islanda. Chuck Norris a facut gratar.
Sursa: Sandman

Restante

A trecut luna si ceva de cand n-am mai scris nimic pe aici. "Hello, miss Obvious!", as merita sa-mi spuneti. Explicatia e simpla: am avut niste saptamani atat de misto, atat de pline cu tot ce mi-a lipsit pana acum si nici macar nu stiam ca-mi lipseste, incat n-am avut pic de stare sa scriu pe aici. Nisipul asta fin, care mi-a umplut borcanul cu pietre dinauntru, asa cum zicea o parabola evreiasca, este, insa numai al meu. Pentru voi, insa, am alte vesti. Culmea, numai bune:
1. Sanda Nicola, singurul ziarist roman care m-a facut sa plang prin expresivitatea cu care transmitea stiri, si-a facut site. De data asta, nu m-a mai facut sa plang, ci sa ma gandesc. Dupa ce am citit, de exemplu, articolul asta.
2. Dan Chisu, omul pe care trebuie sa-l cauti cand vrei sa stai la povesti savuroase, isi lanseaza pe 13 mai filmul WebSiteStory. Eu l-am vazut si, la final, m-am pomenit intrebandu-ma uimita cum se face ca trairile unei generatii pot fi intelese abia de cineva care se afla la un salt de timp in fata ei. Mergeti si vedeti-l. E fresh, e alert si e "povestit" minunat. Pana ajungeti la cinema, check this out!

In sfarsit, o observatie, sa nu cumva sa va treaca prin cap ca n-as mai fi "bitch" :). De 1 Mai, am vazut tricolorul fluturand de pe o multime de stalpi din Bucuresti. Ca si cum ar fi fost o sarbatoare nationala. Intrebare: care vi se pare ca ar fi legatura dintre Ziua Muncii si Romania?

Pentru tine

Sa ne radem, deci! Decat!

Vezi mai multe din Umor romanesc pe 220.ro


Vezi mai multe din Umor romanesc pe 220.ro

One Lucky Bitch

N-o fi prea academic, dar exact asa ma simt. Voila si lista de motive:
1. Am avut langa mine parinti, prieteni si carti de la care am invatat ca munca nu e rusinoasa, ci cat se poate de benefica la feng-shui. Bonusul a fost sa stiu exact ce vreau sa muncesc de cand aveam vreo 14 ani.
2.Cand am fost nevoita sa-mi ciufulesc feng-shuiul, respectiv sa plec de la EVZ, am avut langa mine oameni care si-au facut un scop din a ma face sa zambesc macar o data pe zi. Pe oamenii astia ii numesc prieteni si sper sa le pot da inapoi macar un pic din ceea ce le datorez.
3. Dupa ce 6 ani am muncit ce mi-a placut la EVZ de pe 15 martie o sa muncesc tot ce-mi place la Jurnalul National. Unde stiu sigur ca am un prieten. La EVZ mi-am indeplinit cam fiecare vis profesional care mi s-a aratat in astia sase ani. Azi, dupa vizita la JN, am avut certitudinea ca inca mai pot sa visez. Pentru ca in tsunami-ul de stiri fast-food mai sunt si pasionati de gazetaria "gastronomica". Adica aia care nu e doar o fleica de informatie intre doua chifle de stereotipuri, ci e gatita cu rabdare, potrivita din cuvinte si condimentata exact cat trebuie de iute. Aia in care reporterul special nu este istorie, ci mai poate sa scrie despre evenimente care fac istorie. Asta o sa incerc sa fac la Jurnalul si da, pentru ca am ocazia sa fac asta, zic din nou: I'm one lucky bitch. And yes, the bitch is back :).

De inima usoara :)

Un fel de ciocnire a civilizatiilor, intr-o lume ceva mai civilizata

End of story

Nu stiu ce chapeau ar putea sa aiba viata mea- intotdeauna prefer sa scriu introducerea si sa dau titlul abia dupa ce termin de scris textele. Pe care texte nu obisnuiesc sa le recitesc aproape niciodata. Trebuie, insa, sa va anunt, ca aseara s-a terminat un intertitlu, probabil cel mai important din existenta mea de ziarist de presa scrisa: Evenimentul zilei. Cand o sa fiu ceva mai altfel "pe persoana psihica", poate o sa scriu mai mult despre asta. Deocamdata, ma duc sa alerg niste kilometri pe banda.

Interesant...

Breathing Techniques for Snipers

Snipers are specially trained marksmen who are able to shoot their targets from long distances. Although snipers have inherent shooting powers before they undergo training, many skills must be learned to make a marksman into a sniper. Training in subtlety and camouflage are, of course, very important for a sniper. If a sniper breathes during his shot, his movement may move the gun and throw off the shot. Breathing techniques are an important, yet often overlooked, part of a sniper's skill.

Breath control is of the utmost importance for the sniper. The movement made by the expansion and contraction of the chest cavity during a shot could easily throw a snipers aim off. In order for a sniper to make his shot, he is required to stop breathing for during the natural pause between inhalation and exhalation and make his shot. The natural pause between breaths is usually two or three seconds long. By extending this pause to ten seconds, a sniper has the window he needs to make his shot. Firing should always occur during this forced pause, when the diaphragm and breathing muscles are relaxed. If the sniper does not settle enough to make his shot, the relaxation process is repeated.

This respiratory pause should not be forced or too long. Holding your breath too long results in involuntary movement of the body. Ten seconds is the assumed time limit to make a good shot while holding your breath during the natural pause between breaths. Even after the shot is made, breathing is still important during the follow through. Snipers are trained to keep their muscles relaxed and their breathing regular and steady after the shot.


Sursa: http://www.ghilliesuitsonline.com/brteforsn.html

O zi proasta

Mai sunt si din astea. Incep cu un taximetrist fara retrovizoare, care, incercand sa dea in marsarier, atinge o femeie care isi plimba nepotul de 3-4 ani cu sania. In taxi te afli si tu. Cand te dai jos, nu stii pe cine sa calmezi mai intai: pe femeia care tipa la taximetrist, pe soferul care urla ca nu-i treaba ei de ce n-are el retrovizoare, sau pe copilul care plange speriat de zbieretele adultilor. Cand se termina criza asta si toata lumea scapa teafara, ajungi la serviciu. Unde te asteapta mancarea comandata de pe drum. Ca sa o platesti, ai nevoie sa scoti bani din bancomat. In care ti se blocheaza cardul. Imprumuti bani, te pregatesti sa suni la banca in "parohia" careia se afla bancomatul, cand cardul se razgandeste si iese singur.
Mai pe seara, afli niste vesti proaste, la care te cam asteptai, dar traiai cu speranta ca "no news is good news".
Te impunge si o raceala si cauti alinarea in farmacie. Unde o tanti cerceteaza jumatate din inventar, ca sa cumpere in final, doua pastile de nurofen.
Cand ajungi acasa, constati ca oamenii din jurul tau au si ei propriile vesti proaste la care sa se gandeasca. Va ciocniti nervii si te intrebi daca nu te iei prea in serios. Sau, daca nu pe tine, eventual iei prea in serios relatia ta cu lumea inconjuratoare. Te gandesti ca exista oameni care au probleme de viata si de moarte, in timp ce tu incerci sa te hotarasti daca tristetea e sau nu e o forma de alint. Printre oamenii astia sunt si Alexandra, Daniel sau Ioana. Gandul la ei nu te enerveaza. Te scoate din minti. Intr-un final resemnat, nu-ti mai raman de facut decat doua lucruri: sa asculti o melodie si sa astepti sa se faca maine. Asta e tot ce mai spera si ei. Si, in lumea asta nebuna, nedreapta si mizerabila, "maine" poate fi, cateodata, tot ce conteaza. Ajutati-i sa aiba si ei aceleasi sanse la "maine" ca si noi. Ca vor veni zile mai bune sau mai rele nu conteaza acum. Important e sa aiba, pur si simplu, zile.

Geta Bioenergeta. Ataaat!!!

De vreo trei zile diversi cetateni ma lauda sau ma injura constant si bine-simtit ca nu-s paranormala. Ma simt, e drept, nitel confuza: eu chiar credeam ca par...anormala. :)
Ca premiu de consolare pe persoana psihica, m-am apucat azi sa caut pe net scheciul Divertis de acum aproape 12 ani despre Geta Bioenergeta. E genial! E la fix! Watch it!

Cu respectul cuvenit...

...execut intocmai si la timp leapsa de la Victor. Inainte sa ma apuc, am avut nevoie, totusi, de vreo ora in care am stat sa cuget la 2009. Turbulent an, cu piruete si flic-flacuri- de cateva ori chiar m-a intors pe dos, dar asta n-a fost tocmai rau, pentru ca lucrurile pe care le-am invatat "the hard way" au fost si cele pe care le-am tinut minte cel mai bine. Iar din 2009 am invatat asa:

- Ajungi sa cunosti un om abia atunci cand stii ce vede el cand se uita la tine
- La un moment dat, dupa ce mi-o iau de suficiente ori in freza, sunt in stare sa accept ca lucrurile chiar sunt ceea ce par
- Pot sa supravietuiesc fara nici un ban timp de o saptamana. Chiar si in Bagdad
- Nici o carte pe care o citesc nu poate fi pierdere de timp. Dar va fi intotdeauna pierdere de timp sa imi imaginez ca asta va conta vreodata pentru cei care nu vor sa ma vada decat ca pe o "blonda"- in sensul consacrat de bancuri al cuvantului.
- Exista oameni care chiar isi doresc sa fie langa mine atunci cand sunt suparata. Dar majoritatea doar mimeaza asta. In 2009, am inceput, cred, sa-i departajez
- Oricat m-as chinui, nu pot sa pronunt cuvantul "miniaturalizata"

Pe masura ce mai cuget intru idei noi, postul asta va fi editat.

"Unde faci Revelionul"?

... e intrebarea cea mai apropiata ca grad de stupizenie de regina prostiilor de convenienta: the one and only "Ce mai faci"? Sa dau cu explicatiile:
1. La fel ca si in cazul celeilalte, nimeni nu intreaba pentru ca vrea sa afle raspunsul. Intrebarea e doar o etapa necesar de bifat pentru a ajunge la adevarata zona de interes: sa-ti spuna EL/EA unde face Revelionul. Si, eventual, ce mai face in general.
2. Locul in care o sa te prinda the big 00:00 e cel mai putin important aspect al intregii afaceri. Am petrecut revelioane mizerabile in locuri cat se poate de high- class. Si am petrecut revelioane memorabile in incinte care nu aveau, aparent, nimic de a face cu ideea de relaxare sau veselie si, in care, totusi, sufletul meu s-a simtit impacat si chiar privilegiat sa se afle acolo- exemplul cel mai recent, anul trecut, unde toata noaptea, impreuna cu Cristian Zarescu si Dan Timofte de la Realitatea Tv, am facut ture intre lobby-ul unui hotel modest din Israel si buncarul anti-racheta de la subsol. Explicatia starii de spirit vine la punctul 3.
3. Tot ce conteaza in noaptea aia e CU CINE faci Revelionul. Trebuie sa marturesc ca pe mine ma enerveaza din start ideea ca intre 31 decembrie si 1 ianuarie distractia (whatever that means )face parte, cumva, din "fisa de post" cu obligatii sociale. Ai, n-ai chef de viata, daca te prinde miezul noptii fara hlizeala corespunzatoare pe mecla devii un soi de "freak". Cu toata lehamitea fata de "distractia" asta la comanda, eu macar stiu, de data asta, ca maine noapte o sa ma simt bine. Pentru ca voi fi cu oamenii impreuna cu care ma simt bine chiar si cand ma simt rau. Sunt prietenii mei de 15 ani de zile si sunt fiintele care pot sa spuna despre mine ca ma cunosc cel mai bine din cat a reusit vreodata sa ma cunoasca cineva. Pentru ca in fata lor pot fi, oricand, asa cum imi vine sa fiu. Iar daca la 12 noaptea ma vor vedea hlizindu-ma, vor sti ca imi vine de-adevaratelea sa chicotesc. Iar daca nu, daca ma vor vedea trista, absenta sau nervoasa, or sa-mi zambeasca ei si va fi tot ce imi va trebui in momentul ala. Daca va doresc ceva pentru anul care vine, este sa aveti si voi parte de asa ceva.
E adevarat, maine noapte ma voi gandi si la ceilalti oameni- cei care mi-ar fi placut sa fie langa mine, dar, dintr-un motiv sau altul, nu se poate. Nu sunt multi si cred ca se stiu- sunt cei pe care nu-i intreb niciodata "Ce mai faci?", ci doar "Ce faci ACUM?" Pentru ca imi pasa de viata lor in fiecare zi si, oricat de greu ar fi, ma straduiesc sa fiu aproape de lucrurile care li se intampla in mod curent.

Apropo, voi cu cine faceti Revelionul? :)

Quand j'ai peur de tout

In urma cu vreo trei saptamani, m-am oprit in miez de noapte intr-un non-stop sa-mi iau tigari. Cat am asteptat sa-mi vina randul, mi-au picat ochii pe standul de CD-uri. Dupa un scurt "browsing", am descoperit un best of Patricia Kaas si mi-am dat seama ca nu prea am in casa muzica frantuzeasca, ceea ce mi s-a parut un pic nedrept. Am luat CD-ul si cam in fiecare dimineata de atunci imi beau cafeaua ascultandu-l. Dintr-un hit in altul, dupa "Mademoiselle chante le blues" si "Mon mec a moi", am gasit si melodia asta, pe care n-o stiam. Si, chiar si numai pentru zilele in care va e frica de tot, v-o recomand si voua.

Penele lui Badea si papagalii nostri

Am comentat pe blogul lui Victor, zic si aici:

Cred ca Badea a demonstrat aseara, de fapt, doua chestii:
1. Ca politicienii si cand castiga un pariu reusesc sa-l piarda.
2. Ca adevaratii papagali nu sunt aia care isi pun pene pe fund doua minute. Ci aia de vizavi, din Palat, care au pene pe spate 24/7. In Badea am vazut un om caruia i se falfaie de -7 grade Celsius si de faptul ca aia ar putea sa creada ca l-au pus intr-o situatie ridicola. La aia de peste strada, vedem in fiecare zi ca li se falfaie de noi.

Ce-as fi fost daca n-ar fi existat...

...Decembrie 1989, asa cum a fost. Despre Revolutie/lovitura de stat nu prea vorbesc pentru ca nu ma simt indreptatita s-o fac. Aveam 9 ani cand s-a intamplat si nu mi-a ramas s-o receptez decat in ”vorbire indirecta”, din marturii, articole, reportaje sau filme. Cum mi-as putea permite sa am o parere despre niste evenimente in care au murit atatia oameni pe care nu-i stiu decat de pe crucile ramase in videoteci? Cred ca opiniile, verdictele despre Decembrie 1989 sunt drepturi extrem de exclusiviste, rezervate celor care au fost acolo sau macar le-au vazut la televizor cu ochi mult mai maturi decat ai mei.

Si asa, Decembrie 1989 este singurul moment din viata mea pe care nu-l cunosc, dar caruia stiu cat ii datorez. Este evenimentul care mi s-a intamplat fara ca macar sa stiu ca mi se intampla si care mi-a adus cel mai mare privilegiu pe care il poate avea un om: alegerea. Datorita acelor zile, am primit, fara sa fac absolut nimic, sansa de a-mi putea, apoi, decide viitorul. Si in primul rand de a-mi alege meseria. Pentru ca, daca Decembrie 1989 nu exista, un lucru stiu sigur: nu as mai fi fost niciodata ziarist. Tot sensul meseriei mele, toata incarcatura sociala si politica au venit dupa aceea. Pentru ca abia dupa aceea ziaristii au castigat, au primit si multi dintre ei din pacate au pierdut cel mai important element al meseriei, alfa si omega, lucrul fara care nu exista jurnalism: dreptul de a pune intrebari. Orice intrebari. Oricui. Fara asta, jurnalismul nu este decat un surogat, si probabil ca asta era inainte de Decembrie. Abia dupa aceea, cand orice intrebare a devenit permisa, a devenit o meserie. Pe care nu stiu cati o mai respecta, dar asta nu are nici o legatura cu intrebarile pe care jurnalistii le pun, ci mai degraba cu raspunsurile pe care tot ei le dau. Nu pentru ca ar fi gresite, nu pentru ca ar fi false, ci pentru ca din ce in ce mai multi oameni simt ca sunt dictate de altceva decat de constiinta. Dar despre asta vorbim mai pe larg altadata.

Sa revenim: stiu, asadar, ce NU as fi fost daca nu existau zilele de acum 20 de ani. Nu as fi fost jurnalist. Nici macar n-as fi incercat sa fiu. Ce as fi fost, insa, e un mister si pentru mine, cu toate ca am incercat de multe ori sa raspund la intrebarea asta. Problema mea e ca nu-mi pot da seama in ce masura eu, omul de acum, sunt un produs al ereditatii, al educatiei din familie, al educatiei din carti sau al experientelor empirice de viata.
Daca ma defineste ereditatea sau educatia din familie, probabil ca acum as fi fost o doamna cinstita, casatorita multumitor, fara datorii (eventual cu un CAR), cu un grup de prieteni din liceu si facultate si refugiata in muzica rock (ca tata) sau in Balzac si Dostoievski (ca mama). Habar n-am ce meserie as fi avut- parintii mei sunt amandoi talentati la stiintele exacte, in timp ce eu am fost cam tot timpul paralela cu matematica sau fizica. Ceea ce ma face sa ma gandesc ca probabil ereditatea nu conteaza prea mult in dimensiunea asta.

Daca, insa, sunt produsul cartilor sau o rezultanta a evenimentelor de viata, atunci chiar sunt in ceata. Cum sa-mi dau seama ce fel de om as fi ajuns daca nu am nici cea mai vaga idee ce modele culturale as fi avut? Din literatura, cel mai mult ma simt influentata de ideile despre libertate, demnitate si curaj ale lui Nicolae Steinhardt. Ce s-ar fi intamplat cu mine daca n-as fi avut cum sa citesc ”Jurnalul fericirii”? Probabil ca as fi trait o drama prin absenta. Dar ce s-ar fi intamplat cu mine daca, totusi, cumva, l-as fi citit? Probabil ca asta ar fi insemnat, in secunda in care as fi ”iesit” din carte si as fi revenit in lumea secerei si a ciocanului, o tragedie personala.
Din industria video, personajul meu favorit este la fel de complicat de integrat in lumea de ”dinainte”: e Benjamin Franklin Pierce (”Hawkeye”) din M*A*S*H. Ce legatura este intre comunism si umanitatea desenata de Hawkeye atat de fin pe terenul tragediei din Coreea? Probabil ca M*A*S*H n-ar fi fost niciodata difuzat de Televiziunea lui Ceausescu. Si chiar daca ar fi fost, ce-as mai fi putut eu intelege din el?

Sunt stari, personaje, opere care nu pot fi gustate decat in libertate. Cat despre mine, oricat m-as straduit, pur si simplu nu ma pot imagina in nici un fel la sfarsitul unui 2009 petrecut, la fel ca si ceilalti 28 de ani de viata ai mei, intr-o Romanie comunista. Mi-ar placea sa pot crede despre mine ca as fi avut avut puterea sa-mi protejez mintea si sufletul de otravurile acelor vremuri- compromisul, complicitatea, lasitatea, pragmatismul de mic nomenclaturist. Trebuie, insa, sa recunosc, ca nu mi-am castigat in nici un fel dreptul de a avea o parere atat de buna despre mine, pentru ca nu a fost niciodata nevoie sa-mi testez rezistenta la mizeriile de felul acela. Si absenta acestor teste din viata mea le-o datorez tot acelora care au dat atunci cu sistemul de acelasi pamant in care atatia dintre ei au intrat. Fata de ei, nu ma pot simti decat datoare. O datorie pe care nu o sa am cum s-o platesc vreodata.

Later Edit. Am citit din nou textul asta si simt ca ii lipseste ceva. Asta: