Ce-as fi fost daca n-ar fi existat...

...Decembrie 1989, asa cum a fost. Despre Revolutie/lovitura de stat nu prea vorbesc pentru ca nu ma simt indreptatita s-o fac. Aveam 9 ani cand s-a intamplat si nu mi-a ramas s-o receptez decat in ”vorbire indirecta”, din marturii, articole, reportaje sau filme. Cum mi-as putea permite sa am o parere despre niste evenimente in care au murit atatia oameni pe care nu-i stiu decat de pe crucile ramase in videoteci? Cred ca opiniile, verdictele despre Decembrie 1989 sunt drepturi extrem de exclusiviste, rezervate celor care au fost acolo sau macar le-au vazut la televizor cu ochi mult mai maturi decat ai mei.

Si asa, Decembrie 1989 este singurul moment din viata mea pe care nu-l cunosc, dar caruia stiu cat ii datorez. Este evenimentul care mi s-a intamplat fara ca macar sa stiu ca mi se intampla si care mi-a adus cel mai mare privilegiu pe care il poate avea un om: alegerea. Datorita acelor zile, am primit, fara sa fac absolut nimic, sansa de a-mi putea, apoi, decide viitorul. Si in primul rand de a-mi alege meseria. Pentru ca, daca Decembrie 1989 nu exista, un lucru stiu sigur: nu as mai fi fost niciodata ziarist. Tot sensul meseriei mele, toata incarcatura sociala si politica au venit dupa aceea. Pentru ca abia dupa aceea ziaristii au castigat, au primit si multi dintre ei din pacate au pierdut cel mai important element al meseriei, alfa si omega, lucrul fara care nu exista jurnalism: dreptul de a pune intrebari. Orice intrebari. Oricui. Fara asta, jurnalismul nu este decat un surogat, si probabil ca asta era inainte de Decembrie. Abia dupa aceea, cand orice intrebare a devenit permisa, a devenit o meserie. Pe care nu stiu cati o mai respecta, dar asta nu are nici o legatura cu intrebarile pe care jurnalistii le pun, ci mai degraba cu raspunsurile pe care tot ei le dau. Nu pentru ca ar fi gresite, nu pentru ca ar fi false, ci pentru ca din ce in ce mai multi oameni simt ca sunt dictate de altceva decat de constiinta. Dar despre asta vorbim mai pe larg altadata.

Sa revenim: stiu, asadar, ce NU as fi fost daca nu existau zilele de acum 20 de ani. Nu as fi fost jurnalist. Nici macar n-as fi incercat sa fiu. Ce as fi fost, insa, e un mister si pentru mine, cu toate ca am incercat de multe ori sa raspund la intrebarea asta. Problema mea e ca nu-mi pot da seama in ce masura eu, omul de acum, sunt un produs al ereditatii, al educatiei din familie, al educatiei din carti sau al experientelor empirice de viata.
Daca ma defineste ereditatea sau educatia din familie, probabil ca acum as fi fost o doamna cinstita, casatorita multumitor, fara datorii (eventual cu un CAR), cu un grup de prieteni din liceu si facultate si refugiata in muzica rock (ca tata) sau in Balzac si Dostoievski (ca mama). Habar n-am ce meserie as fi avut- parintii mei sunt amandoi talentati la stiintele exacte, in timp ce eu am fost cam tot timpul paralela cu matematica sau fizica. Ceea ce ma face sa ma gandesc ca probabil ereditatea nu conteaza prea mult in dimensiunea asta.

Daca, insa, sunt produsul cartilor sau o rezultanta a evenimentelor de viata, atunci chiar sunt in ceata. Cum sa-mi dau seama ce fel de om as fi ajuns daca nu am nici cea mai vaga idee ce modele culturale as fi avut? Din literatura, cel mai mult ma simt influentata de ideile despre libertate, demnitate si curaj ale lui Nicolae Steinhardt. Ce s-ar fi intamplat cu mine daca n-as fi avut cum sa citesc ”Jurnalul fericirii”? Probabil ca as fi trait o drama prin absenta. Dar ce s-ar fi intamplat cu mine daca, totusi, cumva, l-as fi citit? Probabil ca asta ar fi insemnat, in secunda in care as fi ”iesit” din carte si as fi revenit in lumea secerei si a ciocanului, o tragedie personala.
Din industria video, personajul meu favorit este la fel de complicat de integrat in lumea de ”dinainte”: e Benjamin Franklin Pierce (”Hawkeye”) din M*A*S*H. Ce legatura este intre comunism si umanitatea desenata de Hawkeye atat de fin pe terenul tragediei din Coreea? Probabil ca M*A*S*H n-ar fi fost niciodata difuzat de Televiziunea lui Ceausescu. Si chiar daca ar fi fost, ce-as mai fi putut eu intelege din el?

Sunt stari, personaje, opere care nu pot fi gustate decat in libertate. Cat despre mine, oricat m-as straduit, pur si simplu nu ma pot imagina in nici un fel la sfarsitul unui 2009 petrecut, la fel ca si ceilalti 28 de ani de viata ai mei, intr-o Romanie comunista. Mi-ar placea sa pot crede despre mine ca as fi avut avut puterea sa-mi protejez mintea si sufletul de otravurile acelor vremuri- compromisul, complicitatea, lasitatea, pragmatismul de mic nomenclaturist. Trebuie, insa, sa recunosc, ca nu mi-am castigat in nici un fel dreptul de a avea o parere atat de buna despre mine, pentru ca nu a fost niciodata nevoie sa-mi testez rezistenta la mizeriile de felul acela. Si absenta acestor teste din viata mea le-o datorez tot acelora care au dat atunci cu sistemul de acelasi pamant in care atatia dintre ei au intrat. Fata de ei, nu ma pot simti decat datoare. O datorie pe care nu o sa am cum s-o platesc vreodata.

Later Edit. Am citit din nou textul asta si simt ca ii lipseste ceva. Asta:

Matematica blestemata: sila plus/minus frica= 10.800 de secunde

"Vă asigur că o să mă uit şi o să vă dau o explicaţie publică. Nu îmi aduc aminte de incident. Sunt destui care mă înjură pe unde mă duc. Probabil că mai eram cu cineva, nu eram singur. Nu ştiu dacă acel copil nu a vorbit urât femeii. Vedem despre ce este vorba. Voi da o explicaţie mâine (...)Nu îmi amintesc de acest incident. Vă asigur că o să mă uit la imagini. Nu-mi dau seama ce a făcut copilul, ce spunea copilul, a înjurat, a spus ceva, a făcut ceva".

Newsflash pentru orice politician: "Maine" nu mai exista. Atunci cand iti fuge terenul electoral de sub picioare, atunci cand iti flutura in fata ochilor un filmulet-bisturiu de procente, tot ce conteaza e reactia ta din secunda AIA. Vrei sa eviti o reactie spontana? Pacat. Tocmai ai avut o reactie spontana! Crezi ca daca iti acoperi ochii cu mana si nu ne mai vezi, nici noi nu te vedem. Wrong again: te vedem. Cum bajbai.

Domnilor politicieni, dumneavoastra ati ales sa fii de partea aia a ecranului. Sau a pupitrului prezidential. Cat ne-ati rugat, cat ne-ati promis, cate functii si contracte ati amanetat ca sa aveti voturile si banii pentru a ajunge acolo? Ati vrut sa fiti vazuti si ati crezut ca o sa puteti arata la nesfarsit numai ce vreti sa se vada din anatomia dumneavoastra fizica si morala. Ati tocmit staffuri si consilieri ca sa va scoata pe sticla numai partile "digerabile". Un mic amanunt v-a scapat: secunda AIA. In care o fraza, o ezitare sau chiar si o tacere spun mai multe despre dumneavoastra decat un catastif de "punctaje" facute de toate echipele de campanie.

Macar in ceea ce priveste politica, stiam si credeam inca dinainte sa ma apuce mania cu Dr House fraza pe care si personajul din serial o repeta obsesiv: "Everybody lies". Explicit sau prin omisiune. Deci, un politician este cam la coada clasamentului de oameni de la care ma astept sa aud un adevar. Dar pe ceva tot mai contez pana si de la politicieni: pe distinctia elementara intre bine si rau. Puteti sa-i spuneti grila a valorilor elementare, puteti sa-i spuneti pur si simplu ratiune, puteti s-o plasati in cortex sau in suflet, unde vreti. Capacitatea de a discerne intre bine si rau a ramas un lux accesibil pana si politicienilor. Ii vad in fiecare zi cum gresesc, dar imi dau seama ca si ei stiu ca gresesc si insista sa comita greseli profitabile pentru ei insisi. Da, asta ii face ipocriti, ticalosi, imbuibati, dar nu-i scoate de pe axa primara a umanitatii.

In seara asta, insa, l-am vazut pe presedintele tarii mele facand tzandari insasi distinctia dintre bine si rau. Nu se afla la nici un seminar de axiologie. Tocmai se uitase la o filmare in care pumnul sau parea ca se indreapta catre obrazul unui copil. Va marturisesc ce ma asteptam sa urmeze: sa strige "E FALS!". Sa urle: "Asta e regia sistemului ticalosit al mogulilor!". Sa ii tranteasca lui Dumitrescu vreun "gaozarule" sau "tiganule imputit!". As fi inteles asta. Chestiune de temperament deja predictibil. A facut-o peste trei ore, de la sediul de campanie, supravegheat atent de staff. Prea tarziu. Cam cu 10.800 de secunde prea tarziu. Atata trecuse de la secunda in care putea sa dea cu filmuletul sau cu Dumitrescu de pamant. In toate aceste 10.800 de secunde, Traian Basescu dizolvase distinctia asta cu care va tot plictisesc: BINE/ RAU. In secunda in care a inceput sa caute circumstante atenuante, a dat cu ea de pamant si a facut-o zob. Pentru ca din ceea ce Basescu NU a spus, din ceea ce pe Basescu NU l-a revoltat, am inteles ca, macar in acel moment, domnul presedinte si-a pierdut busola intima care ii arata oricarui om unde e binele si unde e raul. Iar un om care poate sa mai caute, din pozitia de candidat la inca un mandat de presedinte o justificare, oricare ar fi ea, pentru un pumn stalcit de obrazul unui copil, va putea, oricand, sa caute o justificare pentru ORICE. Monstruozitatea, violenta, absurdul, abuzul, crima devin notiuni golite de sens daca dispare simtul diferentei elementare intre bine si rau. Orice molecula de moralitate ajunge sa fie o particula pierduta intr-un haos brownian in care dreptatea, adevarul, corectitudinea se fac si ele tzandari si se descompun pentru ca toate isi au originea in acelasi loc: in puterea de a face distinctia banala intre bine si rau, cu o secunda inainte de a fi prea tarziu.

Prima mea reactie la reactia domnului Basescu a fost una primara: frica. In secundele urmatoare mi s-a facut rau fizic. Pana ieri, refuzam sa fac o alegere intre doua sisteme de care imi era pur si simplu SILA. Joc matematic cu suma nula. Frica nu o luasem, insa, in calcul. Iar cand unul dintre termenii unei ecuatii se schimba, rezultatul se modifica si el.

Muzica frumoasa pentru vremuri SIFI

O stie cam toata lumea cred. Nu stiu, insa, cati o stiati in varianta asta. Eu cred ca asa e ”as good as it gets” :)

Zolotoe Kol'tso-muzica ruseasca
Asculta mai multe audio Muzica

Bun venit in viata! Pregateste-te pentru primul pumn!

E simplu, ca intr-un grafic matematic: traiectoria fiecarei vieti e o rezultanta a lucrurilor pe care le alegem si a celor care sunt alese pentru noi. Mintile luminate (multe dintre ele cu lanterna) au decis ca de la 14 ani avem discernamant, deci responsabilitatea alegerilor noastre. Nimeni nu ne-a dat, insa, un manual de instructiuni ca sa putem gestiona ceea ce nu putem alege- de exemplu, parintii. Eu ma numar printre norocosii care simt nevoia sa faca o plecaciune atunci cand ii vad pe ai mei. Nu sunt perfecti, dar cand am plecat de acasa, la 18 ani, imi pusesera in bagaj cam tot ce imi trebuia pentru a face alegeri corecte. Exista, insa, oameni ar fi avut nevoie de acel manual de instructiuni pentru parinti chiar din prima zi de viata. Le puteti vedea povestile aici:
http://yourwebsitestory.wordpress.com/

Apoi, va puteti aminti ce v-au pus voua in "valiza" parintii. V-a folosit la ceva sau a fost doar o povara in plus de carat prin viata?

Viitorul suna amar. Iar gunoiul are multe forme

E 2:26 dimineata, ascult BUG Mafia ("N-ai fost acolo") si inca ezit sa scriu postul asta. Ezit din doua motive: mai intai, pentru ca aia care nu vor sa-l priceapa vor pretinde de la bun inceput ca n-au inteles ce vreau sa spun. Apoi, pentru ca as putea sa dau senzatia ca ma victimizez. Si totusi, pentru oamenii care vor si pot sa inteleaga si pentru cei care vor si pot sa ma creada ca am trecut in catastiful de credo-uri dupa care functionez versul "Daca ne luam un pumn in bot nu tipam dupa mama", imi mai aprind o tigara si va enumar lucrurile de care am obosit sa fac abstractie si sa ma prefac ca nu exista. N-o sa pot sa ma obisnuiesc niciodata cu ele, am invatat sa le inventariez si intr-un final glorios m-au adus in starea in care o sa vreau sa vad extrem de putini oameni in perioada care urmeaza (nedefinita):
- Orice intrebare as pune, orice articol as scrie, intotdeauna va exista cineva care va pretinde ca dusmanul lui se afla "in spate". Ca m-a platit. Sau m-a convins. Sau m-a obligat. Cand, ziua urmatoare, intrebarea sau articolul vor fi indreptate in directia dusmanului, se aplica fraza nr 1 in sens contrar.
- Intotdeauna reactia majoritara la ce fac, spun sau scriu va fi "imi place Oana Dobre/ Nu-mi place Oana Dobre". Extrem de putini vor avea creierii sau bunul-simt sa-si dea seama ca miza mea profesionala nu e sa fiu placuta, ci sa-mi fac meseria. Asa cum pot si atat cat stiu. Si mai putini vor pricepe sau recunoaste ca atunci cand meseria e printre putinele lucruri care nu te-au tradat in viata asta, mai degraba te auto-dizolvi decat s-o tradezi tu. Cand ai intrat in presa cu gandul sa ramai aici cateva zeci de ani, eu imi pun capul jos ca "it's the only way to go".
- Voi plati mereu pretul pentru doamnele si/sau domnisoarele care vad in legitimatia de presa un pasaport catre bunastarea din jurul patului vreunui politician sau alt gen de om puternic ori celebru. Daca niste oameni indraznesc sa-si asume public prietenia cu mine, vor fi bombardati de aluzii scarbos de smechere. Daca eu indraznesc sa zambesc cuiva peste o masa pe care se afla doua cesti de cafea, categoric am o agenda ascunsa. Pentru ca, asa cum ne-au invatat pe noi manualul de meschinarie si jurnalismul de mahala, de ce sa lasam adevarul sa stea in calea unei povesti bune? Cu atat mai mult cu cat am refuzat constant si bine simtit sa-mi flutur sentimentele si genele in public extins.
- Nu conteaza cate carti am citit. Nu conteaza cate lucruri am vrut sa vad de aproape. Cu atat mai putin conteaza sutele de ore de teren prin zone pe care altii nici la televizor nu suporta sa le vada. Intotdeauna va exista cineva care sa se intrebe "cu cine s-o fi culcat asta ca sa ajunga acolo?". Si intotdeauna se vor gasi multi in jurul lui care sa-i dea raspunsul. Fara pic de adevar in el, dar spun cu vocea plina de aroganta certitudinii. Daca reusesc si sa-mi faca rau cu vorbele mestecate si pasate din gura in gura pana cand ajung un bol alimentar expirat si imputit, nu va avea nimeni o tresarire de constiinta. In lumea pe care ei n-o pot vedea decat infecta, pentru ca nu pot supravietui in ea decat fiind infecti, bolul ala alimentar e un bonus- desertul dupa o masa in care si-au savurat propriile dejectii.
- Putini oameni vor fi dispusi sa creada ca, dupa 10 ani in meseria asta, am reusit sa nu ma contaminez de mizeriile anterior mentionate. In mod deloc intamplator, ei sunt oamenii pe care o sa-i vreau sa vad si sa-i aud intr-un viitor incert de lung. Ei sunt aceia care pot si vor sa inteleaga ce vreau sa spun cu melodia asta:

Imagine...

Daca ati fi gripa porcina, oare cum v-ati simti in CSAT?

29

Pentru mine, pentru azi

Pentru cine crede ca are nervi si talent sa fie ziarist

Detalii mai multe aici

Campania electorala, sectiunea ”Funny Stuff”

Primita pe mail. Subject: ”Mailul lui Basescu”. Dati click pe poza si enjoy!

Cea mai mishteaux leapsa...

...tocmai am primit-o de la Victor. Si asta pentru ca sunt absolut dependenta de muzica. Una dintre cele mai vii amintiri de-ale mele este de pe la varsta de 10 ani, cand am bagat o caseta VHS in video-recorderul lui tata si am descoperit Queen. Intr-o saptamana deja le ascultasem cam toata discografia (tata e o enciclopedie de rock vechi), si stiam biografia detaliata a lui Freddie, Brian, Roger si John. Amintirile mele, de fapt, nu au gust sau miros, ci sunet. Pe "So Far so Good" al lui Bryan Adams invatam pentru admiterea la liceu. Beethoven si Mozart inseamna zilele de chiul din liceu, cand ma refugiam in casa cu Dalia si Monica si ascultam muzica titanilor intinse pe covorul din sufragerie. Facultatea inseamna Zemfira (va lamuresc imediat). Inceputul de maturitate inseamna Liube (detaliem intr-o secunda cu exemplu concret). Kosovo= Djordje Balasevic. Georgia= Child in Time. Revenirea dupa primele razboaie, atat profesionale cat si personale= Never Been to Me. Afganistan= Smoke on the Water (am nimerit intr-un bar de langa aeroportul din Kabul exact cand niste soldati belgieni o cantau dumnezeieste). Gaza= Desert Rose. Republica Moldova din aprile= Buna dimineata (Zdub si Zdob). Irak= Born to be Wild. Politica din Romania= Parazitii (mai ales albumul "Slalom printre cretini").
Asadar, nu pot sa mentionez doar o melodie. Va ofer, in schimb, o parte din soundtrack-ul vietii mele.

















Dalia si Monica, aveti legatura!

Later Edit: La final, o melodie de care nu ma leaga de nici o amintire, dar este atat de frumoasa incat atunci cand mi-a trimis-o cineva azi-dimineata, nu am rezistat:

Pentru unele lucruri, degeaba exista Mastercard

Da, mai exista oameni buni. Da, in Bucuresti. Nu, nu in vreun muzeu de antropologie. Pe strada.
Aseara, in loc sa stau cuminte acasa, am fost putin ocupata sa mi se fure portofelul, intr-o incinta unde nici prin cap nu mi-ar fi trecut ca se poate intampla asa ceva. Am constatat lipsa cateva zeci de minute mai tarziu, cand am vrut sa platesc o ciocolata calda la o terasa si am constatat ca nu mai am cu ce. Ciuda naturala se dubla si se tripla pe masura ce imi aduceam aminte ce aveam in el: bani (doar vreo 90 de RON), carte de identitate, un card international de presa, cardul de salariu, carti de vizita. Pe la miezul noptii mi-am dat seama ca mai am doar doua lucruri de facut: sa-mi anulez cardul bancar si sa imi iau gandul de la restul. Nici nu mai speram ca povestea o sa fie cu ”va urma”.

Azi- dimineata, pe la 10, ma trezeste telefonul. Cand aud ca e o colega de la resurse umane, imi vin brusc in simtiri, o data cu gandul ”m-or da afara, de ma suna la ora asta”. ”Oana, tu ti-ai pierdut aseara portofelul?”, ma intreaba colega, linistindu-mi temerea initiala si provocandu-mi o alta: ”Auleu, resursele umane mai nou ne monitorizeaza si in timpul liber?!”. ”Da, zic spasita”. Colega zice: ”Mai, vezi ca ti l-a gasit un domn si s-a apucat sa sune la toate numerele de telefon de pe cartile tale de vizita si asa a dat de mine”. Imi da numarul omului si il sun. ”Da, domnisoara, v-am gasit eu portofelul”. ”Unde l-ati gasit?” ”Intr-un cos de gunoi langa Spitalul Coltea”. ”Cum intr-un cos de gunoi?!” ”Pai, stiti, eu lucrez la salubrizare”.

Acum doua ore m-am vazut cu omul si mi-a dat portofelul. In afara de cei 90 de RON subtilizati de neomul de aseara, restul e acolo. Bilantul aventurii e dupa cum urmeaza:

Pierderi materiale: 90 RON din portofel+ 30 RON taxiul pana la strada pe care omul bun matura astazi
Recompensa: X RON (prefer sa o tin sub tacere)
Gestul omului care s-a apucat sa sune la toate numerele de pe cartile mele de vizita de pe cartela lui reincarcabila: PRICELESS

Raport de offline

1. I'm alive. Si, de fapt, cu asta m-am ocupat in timpul de cand n-am mai dat cu subsemnata pe aici. Cu traitul. Offline si off the record. Pentru mine e un fel de sport nou si extrem, dar cred ca m-as putea obisnui si cu asta :)
2. I'm alive 2. Dupa cinci zile petrecute in Bagdad fara un cent, cu trait, dormit si mancat pe datorie din motive tehnice. S-a rezolvat pana la urma, asa ca n-am mai apucat sa aflu cat valorez in camile.
3. I'm alive 3. Dupa Bagdad, m-am frasunit vreo saptamana si prin Frankfurt. Unde am mai trait un pic, ca sa revenim la tema de la punctul 1. Si de unde voi presta si niste poze pe blog, probabil maine.
4.... and I'm back online si on the record. In toata mizeria care ne anima in fiecare zi. Si intre toti minunatii care ma fac sa repet in fiecare zi versurile de la "Slalom printre cretini". Numai ca, vedeti voi, in tot slalomul asta am de gand sa invat in continuare sa traiesc. Fie si pentru ca am descoperit ca lucruri minunate iti pot pica in cap la un colt de strada.

Give Me a Reason

Stiu ca n-am mai scris. Sunt plecata de o saptamana in Bagdad. Citesc, insa, ce se intampla la Bucuresti, consemnez isteriile, judec si eu cu mintea mea de blonda cate sunt justificate si cate nu, si am o intrebare, poate ma lamureste, totusi cineva: care a fost motivul invocat oficial pentru concedierea lui Cristi Patrasconiu?

Manic Monday

10:42 Urla telefonul. Prima voce pe care o aud saptamana asta: o cunostinta din Realitatea Tv ma intreaba daca poate sa publice o poezie in EVZ. Ummm, ultima data cand ziarul asta a publicat literatura era despre o anumita gaina si anumitii pui vii. Si era SF. Din fericire, se intampla acum 15 ani.

12:48 Telefonul urla din nou.

(Background: saptamana trecuta, stimabila Monica ma anuntase ca unul dintre profesorii nostri de limba romana din liceu, domnul X, a murit. Nu ne fusese profesor la clasa, dar il stiam de om bun si profesor cumsecade, asa ca m-am intristat sincer, mai ales ca omul ma si rugase, in urma cu vreo luna, la minunata reuniune de 10 ani, sa-l ajut cu o informatie, ceea ce nu apucasem sa fac)
Sa revenim la 12:48. Telefon urlator. Dobre apasa pe butonul verde. Din difuzor se aude o voce calda si politicoasa: ”Buna ziua. Profesorul X la telefon”. Dobre inspira. Dobre expira. Dobre ingaima: ”Buna ziua. De unde ma sunati?” ”De acasa”, face vocea contrariata. ”Stiti, va rugasem sa ma ajutati cu informatia aceea. Nu v-am mai sunat, ca am fost destul de suparat. Stiti, mi-a murit fratele saptamana trecuta...”
Dobre se culege de pe jos si mai e in stare doar de un singur lucru: s-o sune pe stimabila Monica si s-o roage politicos: ”Data viitoare cand ma anunti ca a murit cineva, te rog verifica din trei surse, ca EKG-ul e scump zilele astea!”

Si acum, intrebarea de o mie de puncte: Xanax sau somnifere sa ma tina pana lunea viitoare?

London Calling

O batrana fara nici un rid, care stie o multime de povesti dar nu tine neaparat sa ti le spuna. Le dezvaluie incet si subtil, celui care vrea sa citeasca printre randuri- atat cele scrise atat pe fatadele cladirilor istorice si statuilor, cat si pe firmele miilor de magazine sau pur si simplu pe caldaramul strazilor care bubuie de viata. Asa mi s-a parut mie Londra. N-am stat decat o zi, dar a fost suficient sa-mi dau seama ca este orasul in care ma voi intoarce curand. Dupa ce i-am citit povestile in carti, simt nevoia s-o las pe doamna asta batrana dar plina de prospetime sa mi le sopteasca. Pana atunci, va arat si voua ce am apucat sa vad acolo:

Clash - London Calling
Asculta mai multe audio Muzica