Va suna cunoscut? Sa gasim asemanarile si diferentele, zic

De pe site-ul postului de radio Europa Libera

Afghan President's Brother Denies Business Success Built On Family Ties

March 12, 2009
By Qadir Habib, Asmatullah Sarwan

In a recent profile of Mahmoud Karzai, "The New York Times" described the 54-year-old brother of Kabul's preeminent politician as "one of Afghanistan's most prosperous businessmen." But Karzai sees himself a bit differently, as a hardworking and law-abiding businessmen who is investing in his country's future and wouldn't even count himself among the top 1,000 wealthiest Afghans.

Uncovering anyone's assets in a country whose business and ownership structures are as murky as Afghanistan's is difficult. But the nature of the allegations, particularly against the backdrop of President Hamid Karzai's bid for reelection later this year, appear to have struck a nerve with Mahmoud Karzai, who concedes it's "very difficult to legally make a profit in Afghanistan" but attributes them to political sniping.

Many of his critics say that Mahmoud Karzai -- who in addition to a car dealership and coal mining is involved in numerous real-estate deals and has interests in the country's only cement factory -- got where he is through his ties to his brother.
"The only millionaires here are those who abuse their connections with the government, who steal and engage in corruption," Mahmoud Karzai tells RFE/RL. "If my brother was not the president, my business interests in Afghanistan would still have moved forward. But I am very careful, because I don't want my brother to suffer politically because of my activities, and all these attacks and allegations are of a political nature."

Mahmoud Karzai, who holds a U.S. passport, owns four restaurants, a house, car lots, and other commercial and residential properties in California and Maryland -- all purchased before he returned to Afghanistan following the U.S.-led ouster of the Taliban in 2001. He says his U.S. holdings have not changed since that time, and that any money he is making is being reinvested in long-term development projects to help rebuild his ancestral homeland.

Karzai says the scope of his business dealings and his personal fortune was greatly exaggerated in "The New York Times" report. He offers as an example his interests in Afghanistan's only cement factory, where he says he does not even draw a salary. "The New York Times" listed among his assets "major interests in the country's only cement factory," and added that "[Karzai] and other investors assumed control...when they were the only bidders to show up with $25 million in cash."

"About the cement factory, I must tell you that I gave [the 'New York Times' correspondent] the list of all shareholders, which detailed how many shares were there and who owned them," Karzai says. "There are 4,500 shares in the cement factory and I only own 300, but he presents it as if I own the cement company, which is very wrong."

Despre mine

Intre asta...



...si asta

Welcome to the jungle

O zi inceputa muuuuuult prea devreme si de muuuuult prea multe ori. In care nu-ti vine sa asculti decat vocea cristalina a lui Axl Rose.


Welcome to the jungle
Asculta mai multe audio Muzica »

Si dupa aia citesti pe Newsin asta, si te gandesti cum mai stam cu prietenia traditionala si multiseculara care ne leaga de poporul bosniac.

Un bosniac a încercat să îşi omoare soacra cu un lansator de rachete antitanc
Un bosniac a tras cu un lansator de rachete antitanc în soacra sa, pe care o considera responsabilă pentru eşecul căsniciei sale, relatează AFP.
Bărbatul a fost condamnat joi la şase ani şi jumătate de închisoare, au anunţat surse judiciare. Miroslav Miljici, în vârstă de 26 de ani, a fost găsit vinovat de "tentativă de crimă" de un tribunal din Doboj, din nordul Bosniei.

Har Cerului ca pe lume mai exista si Berlusconi, care-ti ia impulsurile criminale cu mana. Ma rog, cu Tourette-ul:

Premierul italian Silvio Berlusconi a spus joi că este "mai palid" decât Barack Obama, pe care îl consideră "mai frumos, mai tânăr şi mai înalt" decât el, declaraţii făcute după ce în urmă cu câteva luni a spus că liderul american "este bronzat", relatează AFP.
"Sunt mai palid" decât Obama, "mai ales pentru că de ceva vreme nu am mai stat la soare", le-a spus premierul jurnaliştilor, cu ocazia inaugurării unui incinerator de gunoaie la Napoli.

"Obama este mai frumos, mai tânăr şi mai înalt", a adăugat Berlusconi.

Jur ca in viata mea nu ma mai trezesc la 7 dimineata!

Mentiune :)

Aflu ca am iesit pe locul 4 (din 47 de finalisti) la Roblogfest, dupa trei dintre blogurile mele preferate, pe care si eu le-as fi notat cu nota maxima anytime: Vlad Petreanu, Andi Laslau si Victor Ciutacu. Nu-i rau deloc, zic. Si mai zic ceva: multumesc frumos!

Despre fake-uri

Le vad in fiecare zi. Bucati de musama a caror singura calitate pentru a fi atarnate de brat e ca au niste litere scrijelite pe el: LV, G(ucci), C(hanel). Se asorteaza perfect cu pielea coapta in solar si invelite in mult roz, de obicei din plastic, poliester sau spandex. Pe care roz stau alte litere: D&G, VS ori Nike. Nu mi-a venit niciodata sa rad nici de ele, nici de posesoarele lor. Singurul sentiment pe care l-am putut avea a fost de amaraciune in fata derizoriului.

Astea sunt, pana la urma, doar obiecte. Nu fac rau nimanui- cel mult simtului estetic. Mai exista, insa, si alte fake-uri: cu numele scrijelit in cartea de identitate sau pe cartea de vizita. Cu titluri si functii in loc de LV sau VS, care acopera o biografie de musama. Cu plastic in creier si spandex in inima- convenabil, se muleaza perfect pe aproape orice situatie de viata. Cu trupul acoperit nu de bronzul de la solar, ci de o legenda personala fara filtru impotriva ultravioletelor. Cu fake-urile astea e ceva mai complicat- n-am stiut tot timpul sa le recunosc mirosul. Dar faptul ca am supravietuit si ca acum pot zambi linistita imi spune ca nasul meu s-ar putea sa merite ceva mai mult credit, pentru ca a intuit o prajeala imputita dincolo de un aparent parfum de roze. Fara sa pun exact degetul pe partea falsa din eticheta, am taiat-o in timp util, inainte ca aburul sa ma intoxice. Evident, pana si parfumul era fake.

Nedumeriri la punga

1. De ce de cativa ani incoace, majoritatea oamenilor obisnuiti carora le ceri o lamurire ca ziarist (de exemplu martorii unei explozii in care a murit un om) te refuza cu atat de pretentiosul "Nu dau declaratii!", insotit de o privire superioara? Pot sa inteleg ca omul nu vrea sa vorbeasca si respect asta. Pot sa inteleg si ca nu se poate uita la un ziarist decat cu maxim sictir. Dar de ce trebuie sa fie asa de pretiosi? Nu pot sa zica pur si simplu: "nu vreau sa vorbesc" sau ma rog, ceva care sa sune cat de cat firesc? Poate exagerez eu, dar un "nu dau declaratii" spus de un om care nu e persoana publica ma zgarie in urechi...

2. De ce atat de multi taximetristi gasesc de cuviinta sa-si rezolve problemele personale la telefon fix in timpul cursei cu clientul in masina? Chiar nu ma intereseaza unde au de gand sa faca duminica "o bauta", de ce s-au certat cu "Gicu mecanicu'" sau cum o s-o vrajeasca pe "pitzipoanca aia care vinde la Zara". Slava Domnului ca s-a inventat i-pod-ul... (Despre subiectul asta gasiti amanunte nervoase si la Victor)

3. Chiar isi imagineaza cetatenii de la Cora ca fac vreo scofala ecologista daca imi ofera pungi "eco" mai proaste de o mie de ori decat pacatoasele alea care nu-s biodegradabile? Cand inlocuiesti ceva cat de cat decent cu niste tentative de pungi care seamana mai mult cu alea de cadou decat cu o sacosa sanatoasa, poti sa fii sigur ca prefer sa ajung acasa cu mancarea intreaga si ne-revarsata, decat sa ma gandesc la ecologia sufletului...

4. De ce ma ataca propria casa? In aceeasi zi mi-a luat foc mancarea bagata in microunde (OK, poate n-a fost cea mai fericita idee s-o las in caserola de polistiren), iar masina de spalat s-a apucat sa faca spume in timpul, surpriza!, spalatului. Deja ma uit cu maxima prudenta si respect la fierul de calcat si incerc sa-l deranjez cat mai putin...

Sindromul fetei violate

Asta e un text pe care l-am scris pentru ziare.com. Il postez si aici, pentru ca as vrea sa stiu si parerea voastra despre subiectul asta, care la inceput m-a revoltat si intristat, iar acum incepe sa ma inspaimante de-a dreptul.

Romania, infectata de sindromul fetei violate

Aceasta cred ca ar fi cea mai buna descriere a reactiei majoritatii persoanelor publice romanesti fata de ce se intampla in Italia. Banuiesc ca stiti- foarte multe dintre victimele violurilor nu depun plangere, pentru ca se invinovatesc pe ele insele pentru nemernicia care s-a intamplat: "poate nu trebuia sa rad asa de tare in discoteca", "poate m-am uitat cam lung la el". Mai mult, chiar daca victima nu se autoculpabilizeaza, de si mai multe ori societatea e cea care-i da cu ipocrizia in cap: "e vina ei, ce cauta pe strada noaptea", "n-ai vazut ce fusta scurta avea?".

Asa si noi: de mai bine de un an si jumatate, de cand politicienii italieni au recitit lectiile extremei dreapta care spun ca invinuirea unui grup etnic minoritar este cea mai buna solutie pentru a-ti masca propria incompetenta, romanii n-au facut decat sa-si puna cenusa in cap. Politicienii au repetat pana la sufocare niste stereotipuri in principiu corecte, dar perfect inutile: "nu toti romanii sunt criminali", "in Italia exista sute de mii de oameni care respecta legile". Unii dintre ei, precum ministrul Justitiei, Catalin Predoiu, au mers la Roma cu umilinta in bagaj, gata sa suporte ironiile chiar si vestimentare ale conducatorilor italieni. Altii, precum Madalin Voicu, au preferat sa ramana in tara si sa se lupte cu xenofobia la televizor, invocand teze la fel de defetiste, de genul „problema e de fapt la noi, pentru ca nu stim sa ne tinem infractorii acasa”.

Tot acest amalgam, in loc sa trezeasca demnitatea nationala, nu a facut decat sa intinda infectia, multi romani simtind nevoia sa trige pe internet sau pe strada ca tiganii sunt alta natie decat ei, chiar daca pe pasaportul tuturor scrie acelasi nume: Romania.

Oricate motive de critica se pot gasi fata de sistemul juridic din Romania, nimeni nu poate contesta cateva lucruri. In nici un alt stat UE dintre cele preferate de emigrantii romani nu s-a intamplat ce se intampla in Italia. Toate celelalte au stiut sa se imunizeze la un nivel rezonabil in fata infractionalitatii. La sfarsitul anilor 90, cand actualul ministru italian Marroni angaja la negru acelasi gen de romani pe care astazi nu stie cum sa-l persecute mai eficient, Germania sau Spania se pregateau de valul din Europa de Est care era previzibil ca va ajunge acolo, cu bune si cu rele. Incapabili sa-si controleze propriii infractori decat cu pretul vietii unor judecatori ucisi de Mafie, italienii s-au trezit, in 2007, ca nu au resurse sa asigure securitatea propriilor cetateni. Dupa cazul Mailat, care a zguduit pe drept cuvant societatea, era prea tarziu pentru politicieni precum Veltroni sau Berlusconi sa le explice alegatorilor cum de s-a ajuns aici. Dupa violul recent al fetei de 14 ani, este si mai tardiv. Si atunci, asa cum scrie in toate cartile de manipulare politica, le trebuia o explicatie mai puternica decat lipsa unei protectii eficiente in fata crimelor individuale. Le trebuia un vinovat colectiv- romanii.

Iar la Bucuresti, majoritatea politicienilor le-a facut jocul: lipsiti de rutina demnitatii, politicienii de pe Dambovita, n-au gasit decat cele mai stravezii tehnici de aparare.

Este dificil sa iti amintesti cum e sa stai drept atunci cand compromisul politic te-a incovoiat in ultimii 20 de ani. De asta, poate, politicienii nostri nu stiu sa ne reprezinte la Roma- sa le spuna in fata demnitarilor de acolo ca discriminarea si xenofobia sunt mai mult decat conduite inacceptabile intr-o democratie- sunt o insulta adusa unei natiuni . Dar cata vreme atatia dintre noi nu fac decat sa se agate de pigmentul alb din propria piele, domnii Veltroni si Marroni au oricum succesul asigurat. Probabil ca nu i-ar vota doar italienii, ci si multi dintre romanii de aici, daca ar putea.

Overheard in Politics

Copilul unui prieten politician este intrebat ce vrea sa se faca atunci cand o sa se faca mare. "Dumnezeu!", raspunde fara prea multe dubii. Apoi, pustiul de patru ani simte nevoia de o lamurire: "Apropo, lui Dumnezeu cand i se termina mandatul?"

Yes We Could!

Episodul pilot din Friends. Ross, Chandler si Joey o roaga pe Phoebe sa-i ajute cu o chestie. Din toata ameteala blonda a preopinentei iese o replica geniala: "Gee, I wish I could, but I don't want to..."
Cam asa si cu blonda asta, cand vine vorba de concursuri. De cand am terminat-o cu olimpiadele si examenele, am facut cale intoarsa de fiecare data cand spre mine se indrepta ceva care semana a intrecere furnizoare de palpitatii inutile. Nici macar ca spectator nu-mi plac competitiile. Sportul meu preferat e patinajul artistic- unde notele si ierarhiile sunt doar un mic fragment din "the big picture" si, dupa patru minute de vraja, putin imi mai pasa al cui triplu axel e mai frumos.
Ca si cum asta nu ar fi fost de ajuns, tocmai s-a incheiat un sezon politic in care o anumita doamna blonda si serioasa n-a avut prea multe sanse in fata unui anumit domn afro-american si zambaret.
Si totusi: "against all odds", yours truly, blonda de prea multe ori acritura si refuzatoare de competitii s-a apucat sa se inscrie la Roblogfest. Daca aveti chef, votati-ma. Nu castigati absolut nimic. Sper sa nu va suparati, totusi, daca zic de pe-acum: Go, Cabral! :)

Happy- end cu surubele

Sa ne lamurim: eu sunt fiinta care n-a batut in viata ei un cui. Cat am stat la ai mei n-a fost nevoie, dupa aia n-a fost cazul. Tot eu sunt fiinta care a reusit sa-si spele frigiderul buchisind tutorialul de la Vlad Petreanu. In fiecare saptamana, stiu ca a venit ziua de miercuri abia dupa ce imi bate in usa doamna Margareta- cea care reuseste sa transforme haosul in loc de repaus. Dar doamnelor si domnilor, existenta mea a luat o noua intorsatura: antitalentul in materie de gospodarie s-a rasculat. Si am purces.

Mai intai, la Ikea. Asta dupa ce am ajuns la concluzia ca imi trebuie, da' musai imi trebuie loc in casa special amenajat pentru citit. Metoda "la orizontala" pe canapea avea doua vicii esentiale: imi fugeau ochii la laptop si ma durea coloana vertebrala. La Ikea, taximetrist!- zic sambata seara. M-am frasunit, m-am uitat la canapele, mi-am amintit de coloana si in cele din urma m-am reorientat spre fotolii. Am incercat cat am incercat si m-am hotarat: un sezlong, un taburet sa stea picioarele colinear cu trunchiul si o bliblioteca micuta. Plus paturele, covoras si nu mai stiu ce mizilicuri. A, si un lampadar.

Cum m-a facut mama om si nu camila ( nu, Zuza, nu pun poza aia!) dupa ce am platit, m-am dus sa ma inteleg cu oamenii de la livrari. "Oamenii" erau de fapt o fiinta de sex feminin pe care o interesa mai mult sa ma corecteze de cate ori ii spuneam "doamna", comunicandu-mi ca nu e maritata. Inca nelamurita daca era o aluzie sau o obsesie, mi-am vazut de treaba si am ajutat-o sa-mi introduca adresa in computer. M-a asigurat ca oamenii lor vor ajunge la mine a doua zi la ora 13:00.
Evident, n-a venit nici naiba. Pe la 13:30, i-am sunat eu. Mi-au comunicat lejer ca "stiti, nu mai venim. Si sa stiti ca v-am sunat, dar n-aveati semnal". "N-aveam semnal pe dracu!", le-am replicat cu o furie care i-a facut sa recunoasca instantaneu si ispasit minciuna: "Da, nu v-am sunat. Asta e, venim maine".

Si azi au venit. M-au sunat de jos: "Nu vreti sa coborati dumneavoastra sa ne aratati cum se intra in bloc?" Cum nervii de ieri inca mai vibrau, le-am raspuns scurt si eficient: "Nu! Va rog sa va descurcati!" Pana la urma, au izbandit si mi-au aparut resemnati in prag. Cu trei cutii uriase. In jurul carora m-am invartit in seara asta vreo jumatate de ora. Pana la urma, perfect previzibil pentru un om fara pic de rabdare, le-am desfacut. M-am uitat la surubele, m-am uitat la placi, la gaurile care trebuiau sa uneasca surubelele si placile. Si, doamnelor si domnilor, inca o data am purces. Cu multa sovaiala dar si cu mult tupeu, pe sistemul: ori eu, ori voi. Pana la urma am dat-o la remiza. Am injghebat taburetul si fotoliul, dar nu si biblioteca. La aia trebuie surubelnita si eu n-am, pentru ca nici prin cap nu mi-a dat pana acum ca m-as incumeta vreodata sa o folosesc. Da' maine fac rost! Pana atunci, dau jos treningu' de tamplar si pun hanoracu' de intelectual. Ma duc sa citesc in fotoliul MEU!

Gaza in My Pictures

Cu riscul sa transform blogul in photo-blog, in postul asta nu voi face nici un comentariu. In primul rand, pentru ca nu am dreptul sa judec o lume la care am avut acces direct pentru doar cateva zile. In al doilea rand, pentru ca uneori realitatea nu are nevoie de descrieri, ci doar sa fie vazuta. Ma simt privilegiata ca o pot arata, atat cat am putut si eu sa o descopar.

Doua ore de liniste

Pentru ca tot a trebuit sa execut un drum pana la Ierusalim ca sa-mi innoiesc acreditarea, m-am rupt vreo doua ore de nebunia din Sudul Israelului si am mers in Orasul Vechi. Mi s-a parut cea mai ciudata combinatie de spiritualitate si comert, toleranta si tensiune din cate am vazut pana acum. Cam asta am apucat sa fotografiez:

Sfantul Mormant


Gradina Ghetsemani


Zidul Plangerii


Fara titlu

Trebuia s-o patesc si pe asta!

Alarma azi dimineata la hotelul din Ashkelon. Blonda presta research si telefoane in camera. In treningu' nou si sosete. ROZ. Din fericire, numai sosetele (treningu' e negru, daca are vreo relevanta). Urla sirena, se ia blonda asa cum e si se cara in "secure room" (o incapere blindata). In camera respectiva, un fel de conferinta fitoasa, cu videoproiectoare si excel-uri. Care conferinta bineinteles ca s-a curmat instantaneu. Dau sa ma retrag, oamenii insista: nu, stati aici, va rugam. Stau alea 30 de secunde cat dureaza pana pica Qassamu'. Timp in care, dupa cum e si normal, toata adunarea a lasat balta excelurile. Sosetele mele ROZ erau mult mai interesante. Motiv pentru care acum voi cotrobai prin bagaje sa gasesc sosete sobre. Onoarea mi se cere reperata.

O sa fie pace, o sa fie maine...

2008 a fost anul in care am trait cam o viata pe luna. Ma despart de el la cativa km de Fasia Gaza, unde anii se numara altfel decat la noi, iar oamenii iau viata de la capat in fiecare zi cu gandul ca pana seara ar putea sa ajunga la capatul celalalt. In seara asta, cateva sute de romani vor trai revelionul in buncare, pentru ca nu pot iesi din Fasie. Poate nici nu stiu cum sa ceara oficial asta, poate nici nu vor toti sa plece- nu am de unde sa stiu, pentru ca toate drumurile catre Gaza sunt inca blocate. De partea cealalta a tancurilor, in Israel, nu voi vedea in seara asta nici un foc de artificii, dar sper ca nici vreo racheta Qassam- azi au cazut cam 60, dintre care 7 in Ashkelon, orasul din care ma voi desparti de 2008.
Voua, cititorilor acestui blog, va doresc tot binele din lume si va multumesc pentru fiecare vizita pe care mi-ati facut-o in "casuta" mea virtuala. La multi ani!

Banc cu aplicatiune practica

Ce se intampla cand ajunge o blonda la Academia de Politie din Kabul?
Asta: